Legătura politică dintre stânga și dreapta, ținută cu adeziv slab de Cotroceni, pentru a băga sub preș pericolul neomarxist care amenința să-i înghită pe liberali, a rezistat acestui conflict aparent. Spun aparent, pentru că, de fapt, cele două „curente” nu se prezentau ca antagonice: ele urmăreau și acceptau mărirea pensiilor. Nu mai era situația din perioada guvernului Orban, când coaliția USR-PNL era unitară „în suflet și simțiri”, respingând cu egală putere mărirea pensiilor propusă și cerută de PSD.
Liberalii, rămași la guvernare într-o formulă alături de promotorii protecției sociale lărgite, au schimbat foaia și au supralicitat propunerea PSD. Pentru a șterge „amintirile care ne dor”, aliniați în spatele lui Iohannis, ei au anunțat că vor mărirea cu 15 procente. PSD, lăsat în urmă cu procentele, a venit cu ideea socialistă a creșterilor diferențiate, care ar fi mai normală și mai pe sufletul românului, care privește peste gardul vecinului, dar este ușor atacată din motive de neconstituționalitate.
În fine, ședința coaliției a pus punct licitației cu procentele, adoptându-se o măsură care împacă și capra, și varza. Se va aproba acum în ședințele de partid ale „caprelor” și „verzelor” procentul de mărire uniformă, de 12,5 procente și acordarea de ajutoare diferențiate, o singură dată pe an, pentru pensiile sub 3.000 de lei. Totodată, cresc și indemnizațiile pentru veterani și văduvele de război, cât și pentru persoanele cu handicap. Toate aceste măsuri vor fi susținute la finanțare în bugetul de anul viitor. Discuțiile în contradictoriu se încheie, acum fiind rolul propriilor propagandiști să explice cât de tare s-au bătut PSD cu PNL, și invers, pentru apărarea puterii de cumpărare a poporului.
Dacă e să judecăm drept, fiecare are dreptatea lui. PSD a promovat de mult timp, sub mandatul Olguței Vasilescu, o lege a pensiilor care estompa diferențele mari și frâna adâncirea în timp a polarizării populației de vârsta a treia care a trudit și a contribuit la susținerea fondului de pensii. Pe de altă parte și liberalii au dreptate când susțin majorarea cu procent egal a pensiilor, pentru că salariații au avut cote egale la contribuțiile sociale. Adică un salariat care plătește 25 de procente pentru pensia viitoare are pretenția legală ca statul, la pensionare, să dea dovadă de aceeași moralitate, cu tratament egal și proporțional cu volumul de contribuției. Ca exemplu, un angajat foarte bine calificat, care a are un salariu net de 10.000 de lei, plătește contribuții de pensie de 25 la sută, deci de 2.500 de lei lunar. Un angajat cu salariul net de 3.000 de lei contribuie tot cu 25 la sută la fondul de pensii, deci cu 750 de lei. Într-un an, cel cu salariul mare are o reținere pentru fondul de pensii care însumează 30.000 de lei, iar cel cu leafa mai mică, 9.000 de lei. Ajunși la vârsta pensiei, cei doi au fiecare dreptul la o majorare egală a pensiei, care respectă principiul de contributivitate.
Desigur că într-o perioadă cu presiuni inflaționiste puternice, în care prețurile la produsele de bază și ale medicamentelor apasă îngrozitor pe pensionarii cu pensii mici, viața devine un infern al grijilor. Dramele sunt mai puternice într-o țară cu sărăcie extinsă, cu aspecte îngrozitoare de privațiuni, pe care o politică socială le poate atenua doar parțial. Majorarea pensiilor devenise în aceste condiții absolut obligatorie, dar este imoral ca pe aceste măsuri sociale, partidele de guvernământ să încerce să-și aroge merite și paternități. Cei care-și duc traiul de azi pe mâine au motive să fie supărați pe toate partidele că trăiesc în sărăcie, cu privațiuni accentuate și de proasta guvernare centrală și locală, aduși la disperare de lipsa unor condiții decente de trai, după o viață de muncă. La fel, diferențele de pensii formate prin aplicarea corectă a principiului contributivității pot crea adversități între pensionari, alimentate de populismul deșănțat prezent în multe dezbateri din mass-media și promovat de viziuni tulburi.
Odată adoptate, majorările de pensii trec hopul inflației pe acest an, dar ele nu rezolvă predictibilitatea sistemului de pensii. Se află în curs recalculări, pe mai multe decizii anterioare, care vor face corecții chirurgicale. O abordare pentru un nou mecanism de pensii, adaptat realității economice, nu se poate face, cred, într-o perioadă de instabilitate generalizată, când se manifestă policrize. O reformă reală a sistemului de pensii se va amâna, cel puțin cu un ciclu electoral. Cei care au început să muncească după ’89, au trăit în capitalism și au contribuit la consolidarea acestuia prin vot și mentalitate, vor avea maturitatea și dreptul să-și construiască sistemul de pensii adecvat. Până atunci se vor resorbi moștenirea sistemului comunist de salarizare și pensionare, cât și deciziile neclare ale tranziției care fac un cocktail de principii greu de armonizat. O stabilizare a ierarhiilor între profesii, eliminarea pensiilor speciale, încadrarea în sistem a instituțiilor de forță sunt condițiile minime pentru a organiza sistemul pensiilor pe care le va asigura statul, în forma și pe teritoriul care se va afla peste 10-15 ani. Până atunci va mai curge ceva apă pe Dunăre, dar și pe Nistru, dacă este să privim în perspectivă! De aici și titlul acestor rânduri, parafrazat, cu plecăciune și iertare, din Doina lui Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a”.