„Întrebat fiind de ce m-am făcut scriitor, fără a căuta cu lumânarea originalitatea, aș răspunde precum atâția alții înaintea mea (despre T.S. Eliot, Juan Ramon Jimenez ori Gabriel Garcia Marquez am cunoștință că au făcut-o): din timiditate. Sau, hai să dezvoltăm un pic, din dorința de-a povesti desfășurarea unor lucruri/evenimente într-un mod în care ceilalți nu sunt foarte pregătiți să le audă, și nici realitatea, așa cum este ea îndeobște percepută, să le îmbrățișeze. Apoi, pentru că scrisul este, cred eu, unul din prea puținele temeiuri pentru care merită să-ți dai osteneala să te naști”, spune Mihail Soare.
Nu face parte din cenacluri ori alte grupuri de autori
„A vorbi despre mine este o misie tare nesuferită și adesea am fost criticat pentru discreția mea, pentru puținătatea ieșirilor publice și așa mai departe. Dar cărţile și articolele pe care le public sunt, la urma urmei, tot ieşiri publice. Că doar nu le scriu pentru a le citi singur, sub clopotul de sticlă sub care îşi imaginează unii că vieţuiesc scriitorii. E drept, n-am făcut niciodată parte din vreun cenaclu, și ideea în sine îmi repugnă, nu aparțin niciunui grup (și puteți lua în calcul toate conotațiile termenului), deoarece cred că autorul e un fel de anahoret ce se îndeletnicește cu lucruri înrudite tot cu dumnezeirea, între pereţii singurătăţii sale, paradoxal atât de populară, ajutându-se de unelte neconvenţionale, din care cea mai de folos îi e suferinţa. Biografia mea e scrisul meu, şi fiecare rând, fiecare vers, fiecare silabă mă conţin, opera mea, atâta câtă e până acum, fiind eu cel adevărat, celălalt, pe care-l vedeți mergând cu tramvaiul sau stând într-un colţ întunecos de cafenea, fiind altul. Acest mod de deghizare năstrușnică e doar la îndemâna scriitorilor (dar și a nebunilor), ceilalți oameni fiind doar ei și atât. Undeva, bunul Flaubert spunea: „Omul este nimic, opera e totul.” Dacă pentru unii este altcumva, e numai treaba lor”, mărturisește Mihail Soare.
Graniță fină între real și ficțional
„Cât de antologică este antologia de față, oricât de multe proze premiate ar conține (și conține), habar n-am. Rabindranath Tagore spunea: „La orice vârstă ar fi, omul este o ființă care se hrănește cu povești”. Tot un soi de povești sunt și textele acestui volum, care este parte a unui univers literar edificat în liniște și credință, destul de înrudite, oricât de ciudat ar părea, cu poemele mele, cu eseurile mele, cu parodiile mele chiar, cu romanele mele. Aș putea spune, păstrându-mă în atmosfera înțelesurilor cărţii, că având subţirimea unei pânze de păianjen, graniţa dintre realul cel, chipurile, uşor de recunoscut şi ficţionalul omniprezent, însă ceva mai ascuns, poate fi lesne trecută cu vederea, aşa încât nu pot preciza (dar nici nu doresc) cu exactitate proporțiile. Pentru că și mie însumi îmi e cu neputinţă să observ hotarul de care vă vorbeam”, încheie scriitorul.
Scriitor, nu cronicar
În carte sunt câteva nume reale, niște locuri geografice, unele numite, altele nenumite, dar acțiunile, cuvintele, gândurile personajelor, personajele însele, aparțin întru totul imaginației autorului. „Altfel aș fi fost doar un cronicar, un istoric riguros, ceea ce nu știu cât de bine m-ar fi prins, nemaivorbind de faptul că o lume în care toate lucrurile sunt cunoscute de toți, epistemologic, ar fi una searbădă, lipsită de farmecul pe care-l dau originalitatea și misterul”.
„Pot afirma că am operă (la capitolul manoperă stau mai rău), pentru că optsprezece volume publicate, aparținând unor genuri diferite, și nu cărțulii de cincizeci de pagini, înseamnă ceva”
„Niște premii obținute pe bune, unele în afara țării, înseamnă, și ele, ceva”