„În Spiritul critic în cultura românească (1909), G. Ibrăileanu punea un diagnostic valabil, în datele lui esențiale, și azi: «...dacă spiritul novator ar fi mers alăturea cu spiritul critic, ca în vremea, ca în persoana lui Kogălniceanu - spiritul novator îmbărbătând spiritul critic, timid prin firea sa, spiritul critic moderând spiritul novator, temerar prin firea sa - suntem siguri că țara noastră ar avea astăzi alt aspect». Dar s-a întâmplat altfel. Se vede că așa a fost să fie...”, comenta istoricul literar Paul Cernat în siajul unui crochiu închinat conului Mihalache.
Președinte al Academiei
Dar să risipim tainele care învăluie, mai ales astăzi, acest personaj memorabil al României. Om de stat, diplomat, scriitor, jurnalist, memorialist, bucătar și amant faimos, Mihail Kogălniceanu s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Literare Române (1866), devenită, în 1867, Societatea Academică Română, al cărei președinte a fost între 1887 și 1890. Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi revoluționari au întocmit un amplu plan de reforme care vor pune bazele constituirii statului român modern. Președinte al Consiliului de Miniștri, titular la Ministerul de Interne și Ministerul de Externe, Mihail Kogălniceanu a fost (și) unul dintre cei mai importanți demnitari ai generației sale.
Sintetizator al pașoptismului
În timpul mandatului său la conducerea Ministerului de Externe, România și-a declarat „independența” față de Imperiul Otoman (9 mai 1877). Personalitate cu vastă experiență politică și diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Liberal, dar și unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naționale și dezvoltarea literaturii românești. A fondat revista Dacia Literară (Iași), iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor pașoptiști, punând astfel bazele curentului cu același nume.
O comparație la dezrobirea țiganilor
Facem loc în continuare unui (auto)portret desprins din chiar tușele personajului încondeiat. Prima acuarelă e semnată de politicianul Mihail Kogălniceanu (de ziua dezrobirii rromilor): „Noi, ca români, ca iubitori ai omenirii, ca fii ai veacului nostru, nu putem să ne oprim de a nu vorbi de a tria, adecă de dezrobirea țiganilor. Un asemenea act din partea ocârmuirii noastre ne înalță țara deopotrivă cu staturile cele mai civilizate, în privirea principiului moralului și a dreptății”.
Moldova-și elibera șerbii, Americile-și legau strâns negrii
Și o săgeată lansată înspre cei ce i-au „civilizat” pe alții cu forța armelor și a icoanelor strâmbe: „În adevăr, precum Moldova, încă la anul 1749, și-a slobozit lăcuitorii, până atunce lipiți pământului sub formă de vecini, când Franția, la 1789, și Germania, la 1812, avea încă șerbi (...), tot așa și acum patria noastră, dezrobindu-și țiganii, sfințește principiul că toți oamenii se nasc și sunt slobozi, în vreme când coloniile Franției și multe staturi republicane ale Unirii Americii de Nord gem de mii de negri împilați, în vreme ce robia încă, în adunările legislative a acestor țări, numără atâția partizani!” („Dezrobirea țiganilor”, în „Propășirea. Foaie științifică și literară”, Iași, 1844, nr. 33, 27 august).
Despre exploatatori și sclavi
Conu’ Mihalache nu s-a sfiit, ori de câte ori a avut prilejul, să pună biciul pe marii asupritori: „Oamenii cari cei dintâi au avut ideea de a pune mâna pe semenii lor și a-i șerbi, spre a-și atribui o parte din productul muncii lor, au făcut dar o spoliație, un furtișag: ei au jignit proprietatea cea mai sfântă, adică: munca altuia. Deci spoliația și furtișagul sunt origina sclaviei” („Ochire istorică asupra sclăviei”, introducere la „Coliba lui Moș Toma” de Harriet Beecher Stowe, trad. de T. Codrescu, 1853).
Femeia, ah, femeia!
Alte delicatese de gândire liberă și echilibrată cu Mihalache Kogălniceanu, cel mai important reformator național: „În primejdie să mă fac de râs, eu voi zice încă și mai mult, că adecă între acele dame era și unile care cultiva literatura națională și care nu se roșea a pune pe hârtie ideile lor. La ceaste cuvinte, negreșit că mulți fashionables (...) vor zice cum poate cineva să se numească damă, când s-apucă de meșteșugul autoriei; că rolul femeii este de a iubi și de a face bucate, iar nu de a dicta lumii legi și sentenții. Eu sunt de o altă opinie: am slăbiciunea de a crede că femeia este făcută pentru altă ceva mai înalt (...); o socot de o misie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar că entuziasmul meu pentru Napoleon covârșește toată comparația, totuși nu pot să-i iert nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Stael, numai pentru că era o femeie de geniu” („Iluzii pierdute... Un întăi amor”, 1841).
Occident-Orient, afinități
„Fără să vreu, când am întrat în Castilia, m-am crezut în țările românești și îndeobște în Orient. Orizontul, felul culturei, tipul și portul lăcuitorului, tabiile de care înjugate cu boi, totu îmi aduce aminte de Orient”, reținea turistul Mihail Kogălniceanu în „Note de călătorie în Spania” (1846).
Formă fără fond
Mihail Kogălniceanu, strălucit gânditor: „Civilizația nu izgonește nicidecum ideile și năravurile naționale, ci numai le îmbunătățește spre binele nației în particular și a omenirei în general. Noi însă, în pretenție de a ne civiliza, am lepădat tot ce e bun pământesc, am împrumutat de la străini numai superficialități, haina dinafară, litera, iar nu spiritul său, pentru a vorbi după stilul vechi, slova, iar nu duhul” (Tainele inimei, 1850).
O lună de închisoare pentru junelele Mihail
În suplimentul literar al revistei sale Alăuta românească (nr. 1, 1 iulie 1838 și nr. 5, 1 septembrie 1938) junele Kogălniceanu publica o adaptare personală după o recentă schiță în limba germană (apărută la Berlin) a satiricului rus Tadeu Bulgarin (Filosofia vistului. Scrisă de un rus, specie a naturei). Atacurile antirusești ale lui Mihail Kogălniceanu lansate aici îl determină pe consulul Carol de Kotzebue să intervină la domnitorul Mihail Sturza, în care unii l-au identificat pe tatăl natural al lui Kogălniceanu, pentru a suprima „Alăuta românească” (autorul, ascuns în spatele pseudonimului Klmn, va fi descoperit de Gh. Asachi, denunțat de el și închis pentru o lună). Dar ce „păcate” comite, concret, conu’ Mihalache? Istoricul literar Paul Cernat ne elucidează (sau cel puțin încearcă): „Tânărul subversiv ia partea jocului de whist (vist) în care vede o chintesență a spiritului occidental (Cu dreptate Apusul poate să se mîndrească de aflarea vistului), în vreme ce șahul (eșecul), singurul comparabil (potrivit) cu acesta, definește filosofia morală a Răsăritului”.
Zăbale pentru vulg
În completare, reținem comentariile junelui Kogălniceanu: „Vistul este, dacă cineva vre, jocul cel mai simplu, dar totodată și cel mai înțălept, cel mai greu și cel mai nobil dintre toate jocurile de cărți; un joc care poate fi potrivit cu eșecul, pentru care împărații Răsăritului trimitea solii cu pompă în depărtatele și necunoscutele țări ale Indiei și se făcea vestiți în istorie, pentru că arăta lumei un mijloc de a petrece vremea fără de a jîgni binele obștesc; și în aceasta e cea mai înaltă înțălepciune a tuturor așezământurilor ominești: lucru principal este de a opri oamenii ca să întrebuințeze rău ceasurile de odihnă. Și literatura n-are alt scopu. La Răsărit eșecul și poezia, la Apus vistul și poezia - iată ce păzesc moralul și buna orânduială. O, vai!, o, vai! Pentru ce poezia propovăduiește atât de des învățături nepriincioase și stricăcioase! Vistul, dimpotrivă, ține în liniște popoarele cele mai rebele”.
Idealul împlinirii omenești
Și-acum, inserțiile profesorului Paul Cernat: „Interesant: șahului (ca și, într-o măsură chiar mai mare, whistului) i se atribuie un înalt rol geopolitic civilizator, prin analogie cu literatura - al cărei caracter eretic o face, totuși, inferioară moral. Poate de asta Mihail Kogălniceanu nici nu s-a ținut prea mult de ea. Produs britanic (din țara unde s-au aflat legile atracției, logaritmele, caloși de gummi elastic..., puternica tărie a aburului, învățătura cicloforiei sângelui, biftecul și drumurile de fier), whist-ul înseamnă în limba englizească un cuvânt de strigare și vre să zică: taci! Și, într-adevăr, cea mai adâncă tăcere este condiția de căpetenie a vistului și pre idealul împlinirei omenești. Pro-occidentalul Kogălniceanu îl pune în rând cu alte cuceriri ale civilizației și tehnicii Apusului, combătând ideea că acest joc de cărți în patru ar omorî puterile duhului”.
O sută de ani mai târziu
Ultima frază: „Un secol mai târziu, șahistul Mihail Sadoveanu (care se mutase din 1918 în casa lui Kogălniceanu din Iași, locuită o vreme și de George Enescu) răstoarnă perspectiva, pledând, în Soarele în baltă..., cauza șahului și a înțelepciunii Orientului. Vorba rabinului din Buhuși: amândoi Mihailii aveau dreptate”.
133 de ani s-au împlinit în 1 iulie 2024 de la moartea lui Mihail Kogălniceanu
„În pretenție de a ne civiliza, am lepădat tot ce e bun pământesc, am împrumutat de la străini numai superficialități, haina dinafară, litera, iar nu spiritul său, pentru a vorbi după stilul vechi, slova, iar nu duhul”, Mihail Kogălniceanu
„Spoliația și furtișagul sunt origina sclaviei”, Mihail Kogălniceanu
„Dacă spiritul novator ar fi mers alăturea cu spiritul critic, ca în vremea, ca în persoana lui Kogălniceanu, suntem siguri că țara noastră ar avea astăzi alt aspect”, G. Ibrăileanu, critic literar
„Dacă țara trebuie să aibă un loc în concertul Europei (…) apoi nu va putea ajunge prin industrie, nici prin comerț, decât numai prin învățământ”, Mihail Kogălniceanu