Are cuvântul eruditul etnolog Gheorghiță Ciocioi: „Nume rar la noi, fără vreo legătură cu Oltul, originile mamei lui Ștefan cel Mare trăgându-se din nordul Moldovei - fiind vorba, totodată, de un nume de persoană, primit la botez. Asemenea numelor Dragana, Milița, Desislava, Stana (Stanislava) etc., Oltea e un nume slav, românizat, dată fiind influența limbii de cult și de cancelarie (medio-bulgara) la noi în veacurile al XIV-lea - XVII-lea. Provine din numele-urare dat la botez: Oliud/Oliut/Olît. Diminutive: Oliutko, Oliutka. Românizat, asemenea multor alte nume slave de la noi, Olîtea/Oltea”.
Să rodească!
În completrae: „Oliut/Olît, în medio-bulgară, dar și în bulgara de astăzi, unde încă mai este întâlnit ca nume, are înțelesul de: să rodească, să dea urmași, să aibă parte de mulți copii și urmași, oameni de seamă (da oliudi/oliuti). Echivalentul numelui-urare slav Rod, Rodka (de la «a rodi»). Menire împlinită de Oltea cu prisosință”. Cu prisosință, dacă ținem cont de faptul că Oltea a avut cinci copii încă dinainte să-l nască pe marele Ștefan. Dar care este povestea acestei femei care le-a dat românilor cel mai important domnitor din istoria lor zbuciumată? Se știu puține amănunte. Istoricul Ștefan Gorovei specula în lucrarea Princeps Omni Laude Maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare: „Este foarte probabil că Oltea nu a fost soție legiuită a lui Bogdan al II-lea și, prin urmare, nici doamnă a Moldovei”. Nicolae Iorga urma aceeași linie: „Doamna Oltea n-a fost soție de domn, dar din iubirea ei cu un domn viteaz a dat naștere, într-un ceas fericit, lui Ștefan Vodă cel Mare, mântuitorul”.
În zodia bastarzilor
De altfel, inclusiv Bogdan al II-lea (domnie scurtă: 12 octombrie 1449 - 15 octombrie 1451), tatăl lui Ștefan cel Mare, fusese bastard de domn. Oricum, limpezi rămân doar documentele şi pomelnicele mănăstireşti, în care se arată că Oltea, până la Bogdan, mai fusese căsătorită (iarăşi nu se cunoaşte cu cine), din care mariaj se alesese cu copiii Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora. După câte se pare, mezinul Ștefan a fost unicul ei copil cu Bogdan al II-lea. Oltea trebuie să fi fost cam de aceeaşi vârstă cu domnitorul Moldovei, adică de vreo 35 de ani, când şi-au pus la cale căsnicia, care trebuia să fi avut loc prin 1440. Se pare că ceremonia căsătoriei nu a fost oficializată, sau cel puţin nu a fost recunoscută. De aceea, pe parcursul celor doi ani cât a domnit Bogdan al II-lea, dar şi după aceasta, până la moartea ei în toamna anului 1464, Oltea (fie din cauza originii sale modeste, fie că mai fusese căsătorită anterior), spre deosebire de soţiile altor voievozi moldoveni, nu a fost niciodată numită „doamnă”, adică soţie de domn. Ba mai mult, nici pe piatra ei de mormânt, pusă de fiul ei, nu a fost onorată cu acest titlu voievodal.
Fuga de sabie
Oltea a avut o viață la fel de agitată ca vremurile prinse în miezul secolului al XV-lea. După asasinarea lui Bogdan al II-lea la Reuseni - propriul frate vitreg Petru Aron i-a tăiat capul cu sprijinul a o sută de mercenari unguri -, într-o noapte de vineri, 15 octombrie (1451), Oltea a fugit cu copiii și câțiva oameni de încredere în Țara Românească. Adolescentul Ștefan (avea 14 ani la moartea părintelui său), scăpat ca prin urechile acului de sabia unchiului uzurpator la Reuseni, avea să li se alăture în pribegie. Bătăioasă și tenace, Oltea avea să-și susțină fiul cel mic să urce pe tronul Moldovei (1457). Se va retrage apoi din viața laică, călugărindu-se, se pare, sub numele Maria. A decedat în 4 noiembrie 1464, la vârsta de 54-57 de ani (data nașterii a fost plasată de istorici undeva între 1405 și 1407). Îngropată la Mănăstirea Probota, Suceava, mama lui Ștefan cel Mare a reintrat în atenția arheologilor și istoricilor odată cu descoperirea, la începutul secolului al XX-lea, a pietrei ei funerare, pe care stă scris: „Roaba lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Ștefan Voievod, a murit la anul 6973 (1464), noiembrie 4”.
Blestemul locului
De remarcat și povestea locului basilicii unde-și duce somnul de veci Maria-Oltea. Inițial, aici se afla o bisericuță din lemn de stejar - Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Siretului -, spațiu de închinăciune vechi, datat documentar încă din anul 1391, din vremea domniei lui Petru I Muşat (1375-1391). Cum locașul din lemn n-a rezistat vicisitudinilor timpului, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a clădit o nouă biserică, de această dată din piatră, mai la vale, de-a lungul pârâului Probota. În această biserică, Ştefan cel Mare a îngropat-o pe mama sa. Doar că și această construcție s-a ruinat, în urma unui cutremur, se pare. Ștefan a ridicat o nouă biserică, la rândul ei măturată în anii următori de o alunecare de teren. Abia fiul (din flori) al lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș, va aduce liniște osemintelor bunicii Oltea. În 1530, aproape de locul unde se înălța cândva ctitoria tatălui, pe un platou ce domină valea Siretului, Petru Rareş avea să dăinuie în piatră mănăstirea Probota (căreia i-a fost păstrat hramul - Sf. Nicolae).
Necropola voievodală
Potrivit legendei, nepotul Oltei a fost îndemnat să ctitorească această biserică de către vărul său, Grigorie Roşca, primul egumen al Mănăstirii Probota (1527-1546), ulterior mitropolit al Moldovei (1546-1551). Mănăstirea Probota a beneficiat de o atenţie deosebită din partea domnitorului Petru Rareş. Acesta i-a întărit toate daniile mai vechi pe care le primise Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Siretului, adăugându-i sate noi şi înzestrând-o cu odoare de preţ. Mai mult, ctitoria sa a devenit necropolă voievodală. În septembrie 1546, domnitorul Petru Rareş a fost înmormântat aici. Zidul de incintă, gros de peste un metru şi înalt de 6 metri, cu turnuri de apărare, avea să fie ridicat în 1550 de către doamna Elena Rareş şi fiii săi. Tot aici aveau să fie înmormântaţi Doamna Elena, soţia sa şi fiul lor Ştefan.
Irosiri
Asaltată de turci, jefuită și batjocorită în anii următori, cu mormintele răscolite și prădate, Probota a alunecat în paragină și uitare. Osemintele mamei Oltea, asemenea. Apoi, domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) avea să refacă parţial zidurile de incintă, turnurile de colţ şi acoperişul bisericii şi să construiască o a doua casă domnească, la sud de biserică. În anul 1677, mitropolitul Dosoftei a închinat Mănăstirea Probota şi moşiile ei Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Așa s-au instalat aici călugări greci care nu s-au îngrijit de conservarea ansamblului mănăstiresc, nepăsarea lor ducând din nou la degradarea ctitoriei lui Petru Rareş. Mai mult, aceştia au repictat biserica cu zugrăveli în tehnica „a secco”, în stil neorealist, realizate grosolan şi de proastă calitate. După decenii bune de suferință, Mănăstirea Probota a revenit în atenţia publică în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Atunci a fost adusă în biserică piatra de mormânt a Doamnei Oltea, mama fostului domnitor.
În gura lumii
Între anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat unele lucrări de restaurare a bisericii şi clisiarniţei, sub coordonarea arhitectului Horia Teodoru. În 1986, s-au desfăşurat lucrări de consolidare a bisericii, fiind înlocuit acoperişul de şindrilă cu unul nou, care respecta însă formele tradiţionale. În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Sf. Nicolae” din cadrul mănăstirii, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Sf. Ioan cel Nou din Suceava, Voroneț și Sucevița), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericilor pictate din nordul Moldovei. Astăzi, la Probota, soarele strălucește din nou cu o intensitate stranie, intimidantă, de demult…
„Asemenea numelor Dragana, Milița, Desislava, Stana (Stanislava) etc., Oltea e un nume slav, românizat, dată fiind influența limbii de cult și de cancelarie (medio-bulgara) la noi în veacurile al XIV-lea - XVII-lea”, Gheorghe Ciocioi, etnolog
„Oltea provine din numele-urare dat la botez: Oliud/Oliut/Olît. Diminutive: Oliutko, Oliutka. Românizat, asemenea multor alte nume slave de la noi, Olîtea/Oltea”, Gheorghe Ciocioi, etnolog
„Este foarte probabil că Oltea nu a fost soție legiuită a lui Bogdan al II-lea și, prin urmare, nici doamnă a Moldovei”, Ștefan Gorovei, istoric
Ștefan cel Mare a fost cel de-al șaselea copil al Oltei, după alți cinci frați și surori vitregi, dintr-o căsnicie anterioară a mamei.
Piatra de mormânt a Doamnei Oltea, mama lui Ștefan cel Mare, a fost depusă în Mănăstirea Probota în 1904, la patru secole de la moartea domnitorului Moldovei.