„Nepot pe linie paternă al lui Aron Cotruș, Ovidiu Cotruș a fost pentru scurtă vreme lider al Frățiilor de cruce din Cluj (student fiind însă la Sibiu, în perioada refugiului de după Dictatul de la Viena). A debutat cu un comentariu despre poezia lui Radu Gyr, căruia îi va memora în închisoare și transcrie după eliberare câteva volume publicate postum. Și-a semnat, în 1945, textele poetice din Revista Cercului Literar cu pseudonimul Ovidiu Sabin (Sabin fiind prenumele tatălui)”, evidenția, în deschiderea unei minibiografii închinate poetului legionar Ovidiu Cotruș, criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Vânat și doborât de comuniști
Dar să deschidem calea observațiilor lui Paul Cernat: „Admirația pentru profesorii D.D. Roșca și Lucian Blaga se va traduce în câteva notabile evocări și eseuri. Arestat în 1951 după ce s-a crezut că fugise în Franța (viitoarea sa soție, profesoara de engleză Delia Giurgiu, l-a ajutat să-și confecționeze o identitate falsă), Ovidiu Cotruș va fi închis mai mulți ani. Victimă a relelor tratamente, își ruinează sănătatea, petrecându-şi, după eliberare, multă vreme prin spitale”.
Împotriva linșajului ideologic
„Cumințit”, Ovidiu își va găsi refugiul în sânul unei redacții: „Revenirea în literatură are loc în anii ’60, ca redactor la revista Familia, unde participă cu texte de referință la cele mai importante dezbateri literare ale epocii (despre național și universal, călinescianism și anticălinescianism etc.). În contrapartidă la linșajul ideologic aplicat liderului junimist în anii ’50, Ovidiu Cotruș publică un serial programatic - și cam apologetic - de reconsiderare a lui Titu Maiorescu, reunit postum în volum sub titlul Titu Maiorescu și cultura română (2000). Deschiderea universalistă, dublată de formația filosofică și estetică solidă (la care, prin forța lucrurilor, generațiile ulterioare n-au mai avut acces), conferă substanță eseurilor sale critice, ample, cu alonjă hermeneutică”, aprecia istoricul literar Paul Cernat.
Răsucire de la dreapta la stânga
În continuare: „Ovidiu Cotruș a fost, probabil, cel mai articulat anticălinescian într-o perioadă de resurecție incipientă (1965-1967) a impresionismului foiletonistic. Studiile despre tradițiile literaturii transilvănene sau funcția mitică a poeziei rămân de referință și azi. O parte a textelor în anii ’60-’70 vor fi reunite în amplul volum postum de Meditații critice (1983, prefațat de prietenul Ștefan Augustin Doinaș)”. Și o răsucire a destinului: „Noua politică a regimului îl ajută să călătorească mult la congrese, dezbateri și conferințe internaționale (inclusiv să colaboreze la publicații din afară). Are relații apropiate cu exilul - de la Eliade la soții Ierunca - și realizează mai multe interviuri cu personalități literare occidentale pe care intenționa să le reunească într-un volum; va apărea, în 1999, sub titlul Dialoguri, îngrijit de Cornel Ungureanu”.
Cadavru viu
Nu în ultimul rând: „Ovidiu va da, spre finalul vieții, tonul recuperării unchiului Aron Cotruș, mergând pe urmele sale în Spania și Canada în vederea realizării primei ediții de opere a acestuia din România comunistă. Moartea prematură, survenită pe 12 septembrie 1977, la Cluj - grav bolnav de ficat, era deja un cadavru viu, supraviețuind aproape miraculos - îl împiedică să-și vadă apărut primul volum al său: Opera lui Mateiu Caragiale, rămas până în prezent cea mai consistentă monografie a acestui scriitor despre care s-a scris ulterior mult - și bine”. Concluzia: „Destinul (nefericit) nu i-a fost unul pe măsura înzestrărilor intelectuale”.
Așchia (nu) sare departe de trunchi
Ovidiu Cotruș a fost nepotul poetului, legionarului și diplomatului Aron Cotruș (2 ianuarie 1891, Hașag, Sibiu - 1 noiembrie, 1961, Long Beach, California), intelectual fanion al Transilvaniei. Facem loc, mai departe, unui crochiu marca Paul Cernat: „Al doilea poet ardelean interbelic important după Lucian Blaga, promotor al unui expresionism social și național colțuros, vehement, de mare intensitate vizionară și mesianică, din care se vor alimenta abundent și poeți comuniști de peste munți (Mihai Beniuc, Ion Th. Ilea), Aron Cotruș a redimensionat naționalismul mesianic al lui Goga”.
Dezertor din armata austro-ungară
În completare: „Absolvent al Facultății de Litere din Viena, trimis pe frontul italian în armata austro-ungară, dezertează în favoarea armatei române, intră apoi în Legiunea Română și va fi menit, după război, unei intense activități diplomatice și publicistice naționaliste, alunecate, în anii ’30 către fascism și legionarism. Angajat al Ministerului de Externe, trimis mai întâi la Legația României din Roma, apoi la Milano (în 1929, sub Mussolini) și Varșovia (în 1933, sub Pilsudski), ajungând în cele din urmă (după 1939) la Legațiile din Madrid și Lisabona (sub guvernările lui Franco, respectiv Salazar), ceea ce-l ajută să nu mai revină în țară, după război, când ajunge pe lista neagră ca înalt funcționar și propagandist al regimurilor pro-fasciste și pro-naziste”.
Model al poeziei sociale autohtone
Mai mult: „Sumbrele poeme apocaliptice ale frontului habsburgic din Sărbătoarea morții 1914-1915, cu care Aron Cotruș debutează editorial în 1915, urmate de nu mai puțin expresionistele plachete lirice România și Neguri albe (1920), sunt simptomatice pentru mentalitatea traumatică a epocii în care htonicul, umanitarismul activist, prometeic și profetismul vitalist fac legea. Tot mai puternic influențate de Whitman, volumele Mâine (1928), Printre oameni în mers (1933) și Minerii (1937) marchează un vârf al activității sale poetice din țară, transformându-l într-un model al poeziei sociale autohtone (există însă și accente intime, biografice, care contrabalansează violența bolovănos (și «vânjos») rurală a imprecațiilor revoltate din Pătru Opincă ș.cl.)”.
Ilustrări poetice ale propagandei de război antonesciene
Apoi: „Tot mai atașate propagandei oficiale a vremii, următoarele volume - mitologizant-naționalistele Horia, encomiasticul Maria Doamna, lamentourile Țara (1937) și Eminescu (1939) - păstrează totuși un «titanism», un «energetism» și un «voluntarism» expresionist la temperaturi lirice înalte, cel mai valoros volum al perioadei diplomatice iberice fiind însă Peste prăpăstii de potrivnicie (1938). Rapsodia dacă și Rapsodia valahă, din anii ’40, sunt ilustrări poetice incandescente ale propagandei de război antonesciene, în care exaltarea tradițiilor românești e contrapusă, halucinat, primejdiei bolșevice”.
Cântecul desțărării
Ultimele tușe: „Activitatea frenetică în presa militaristă și, generic, de extremă dreaptă va fi reformulată de pe coordonatele exilului naționalist, după 1944. În exilul spaniol, Aron Cotruș devine președinte al Cercului Român pentru Uniunea Latină, editor al revistei Carpații și autor a mai multe volume retrospectiv-vaticinare (Drumuri prin furtună, Pomas de Monserrat, Rapsodia iberică ș.a.) Ajuns, via Canada, în Statele Unite (1957), își încheie opera prin volumele Între Volga și Mississippi și Cântecul desțărării, unde convoacă, la fel de apocaliptic, întreaga distribuție anterioară de figuri eroice din istoria națională, într-un lamento generalizat dedicat țării ocupate (un ciclu se intitulează Psalmi românești)”.