Vă prezentăm astăzi o nouă poveste din şirul de interviuri-document cu români care s-au născut odată cu România Mare. Sunt oameni care au trecut prin viaţă atât de repede, deşi au împlinit 100 de ani, martori sinceri ai unui secol istoric, și ale căror poveşti din trecut încă păstrează prospeţimea timpului. Acest nou episod pe care îl oferim cititorilor noştri face şi el parte din Programul Cultural „Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic. Figura centrală a poveştii de astăzi este Elena Ciocăzeanu, o femeie a cărei sută de ani nu a ocolit greutăţile prin care a fost nevoit să treacă poporul nostru. De la ea, din Urlați, doamna Ciocăzeanu le spune românilor să fie uniţi. Este mesajul pe care îl are pentru generaţiile care vin, în baza experienţei sale.
Tanti Elena îşi întâmpină şi astăzi, la venerabila ei vârstă, pe picioarele sale, oaspeţii. Cuvintele ei confirmă ideea potrivit căreia splendoarea existenţei poate fi adulmecată de un om simplu prin propriile funcţii, rafinate de anii care i-au adăugat înţelepciune. Vioaie şi la vârsta de 100 de ani, ea găseşte bucuriile în lucrurile simple care au utilitate.
J: Când v-aţi născut, doamnă Ciocăzeanu?
EC: Cu un secol în urmă, în august 1918.
J: Cum au trecut aceşti 100 de ani pentru dumneavoastră?
EC: Cu greutăţi şi necazuri, dar şi cu bucurii. Eu am crescut fără părinţi, şi au fost vremuri grele. Am ajuns la 100 de ani pentru că am mâncat varză neprăjită, fasole fără să pun ulei în ea. Nu am avut mamă, nu am avut tată, nu am avut pe nimeni şi am trăit aşa, cu ce am putut. La spital nu am fost, m-a iertat Dumnezeu, copiii mei, când am fost bolnavă, au venit cu medicamente, şi uite aşa au trecut anii.
J: Cum v-aţi pierdut părinţii?
EC: Nu ştiu, nu i-am cunoscut niciodată. M-au abandonat la scurt timp după naştere într-un orfelinat din Târgu Jiu. Acolo am fost crescuţi de asistente şi de preotul orfelinatului. Am dus-o greu, dar am reuşit să mă descurc cu ajutor de aici, cu ajutor de acolo, şi uite aşa am mers mai departe.
J: Cum era viaţa într-un orfelinat după Primul Război Mondial?
EC: Să ştiţi că după război statul a acordat o atenţie deosebită acestor instituţii, în primul rând pentru că mulţi copii rămăseseră fără părinţi şi nu mai aveau unde să locuiască. Copiii erau cea mai vulnerabilă categorie atunci şi autorităţile acordau prioritate, dar şi doamnele din înalta societate veneau la casele de copii şi ajutau cum puteau. Ştiu că Regina Maria se îngrijea de soarta celor fără părinţi, pe la noi la orfelinat nu a fost, dar simţeam că are grijă de noi.
J: Erau motive de bucurie acolo?
EC: Să ştiţi că atunci era altfel, eram duşi în tabere la mare, vara, şi eram însoţiţi de asistente de la Crucea Roşie. Nu trăiam ca în sânul unei familii normale, dar trebuia să ne descurcăm, să acceptăm şi să mergem mai departe, ce să facem...
J: Câţi ani de şcoală aţi făcut?
EC: Eu am făcut 7. Era activitatea care mă încânta cel mai mult la vârsta aia. Altceva nu aveam ce să facem. Pe vremea aia era obligatoriu să mergi la şcoală, ştiu că se dăduse o lege prin 1924 prin care părinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoală erau amendaţi.
J: Cum arăta şcoala atunci?
EC: Vă daţi seama că anii de şcoală sunt cei mai frumoşi. A fost plăcut pentru că aveam o învăţătoare care avea răbdare cu noi şi ne învăţa nu doar să fim atenţi la materie, ci şi să fim patrioţi. După război se punea mare preţ pe unitatea neamului nostru pentru că ţara înflorea, era mult mai mare şi trebuia protejată şi cultivată în continuare.
J: Cum vi se păreau atunci românii faţă de astăzi, ce simţeau faţă de ţară?
EC: Era o stare de reverie, vă daţi seama, faptul că România ieşise aşa bine din război, cu toate că la un moment dat nemţii ajunseseră chiar la Bucureşti, după ce s-a terminat totul simţeam că am înviat din nou ca popor, e ceva ce e greu să vă descriu în cuvinte şi e greu să înţeleagă cei de astăzi.
J: Vă mai amintiţi de Regele Ferdinand?
EC: Eram foarte mică în vremea respectivă. Nu eram cu politica, vă daţi seama. Probabil a fost un conducător bun, dacă ţara prospera. De văzut, nici atât nu aveam cum să-l văd, ne povestea la şcoală, îmi amintesc de el. O fi fost bun, din moment ce a dat şansa populaţiei să crească, să se îngrijească de nevoile pe care le are fiecare om. De Regina Maria ştiu în schimb că era foarte iubită, ajuta oamenii şi scria în presă că mergea pe afară să facă imagine regatului, îmi amintesc că le auzeam pe asistente vorbind despre ea.
J: Până la ce vârstă aţi rămas la orfelinat?
EC: Până am împlinit 16 ani. Atunci m-am angajat, mă rog, lucram ca menajeră prin casele oamenilor din Târgu Jiu. Era bine, pentru că stăteam la o familie de boieri şi făceam menaj acolo. Aveam o cămăruţă unde dormeam, era convenabil, să ştiţi, pentru că nu plăteam chirie, nu plăteam mâncarea, nu plăteam nimic, iar la final de lună puneam şi nişte bani deoparte.
J: Când v-aţi căsătorit?
EC: Când am împlinit 19 ani. Atunci l-am cunoscut pe viitorul meu bărbat. El era din Urlaţi şi lucra în Târgu Jiu ca sudor. A fost o perioadă frumoasă, aş trăi din nou oricând vremurile respective. Ţin minte atunci, în acelaşi an, au avut loc şi alegeri parlamentare. Erau foarte zbuciumate atunci, şi azi e zarvă, dar atunci era mai rău.
J: Au fost violenţe la alegerile respective?
EC: Ţin minte că scrutinul fusese în decembrie, şi era foarte frig. Au şi murit oameni, ţin minte că citeam în ziar că înainte de primul tur pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat, au avut loc ciocniri la Orhei şi Târgu Mureş şi au murit vreo patru persoane, iar alte 200-300 au fost arestate.
J: Cine a câştigat alegerile respective, vă mai amintiţi?
EC: Liberalii lui Tătărescu, dar degeaba, că nu au obţinut suficiente voturi să aibă largă majoritate, cum era atunci cu principiul Primei Majoritare, şi nici nu au putut forma alianţă cu ţărăniştii sau cu legionarii, aşa că Regele Carol l-a pus pe Goga să formeze guvernul, deşi partidul lui fusese pe 4 sau pe 5 la alegeri şi era profund antisemit.
J: Totodată, au fost ultimele alegeri înainte de război...
EC: Aşa este, la puţină vreme, Carol a dizolvat Parlamentul şi a instaurat dictatura regală, parcă prin februarie ’38, dacă mai ţin minte bine, urmând ca în ’40 să abdice şi să-l pună pe Antonescu să conducă statul cu puteri depline, după ce îl forţaseră ţărăniştii şi liberalii să plece pentru că ţara ajunsese deja într-o situaţie foarte rea, după ce ruşii se înţeleseseră cu nemţii să rupă teritorii din România.
J: În Bucureşti aţi apucat să mergeţi în perioada respectivă?
EC: Da, cum să nu! Am fost o dată şi am rămas impresionată. Bucureştiul interbelic era plin de oameni relaxaţi, care aveau timp să se bucure de tot ce li se oferea. Aveau timp să fie oameni. Fără glume deocheate faţă de domnişoare. Pălării, rochii, fuste şi bucle, ochelari negri, petrecere cu banda, nu cu gaşca, plăci la patefon, nu căşti sau discuri. Cam aşa ar putea fi descris ce am văzut în câteva cuvinte. Îmi aduc aminte că treceam prin centru şi vedeam bucureştenii cum stăteau la locurile umbrite de pe malul Dâmboviţei.
J: Când aţi văzut prima dată un telefon?
EC: Văzusem la Târgu Jiu, erau telefoane în cabinele publice. Eu însă nu am avut niciodată telefon, să vă spun drept.
J: Ce părere aţi avut de Regele Mihai?
EC: Una foarte bună, dar el era oricum prea tânăr atunci pentru a face ceva în situaţia în care era ţara noastră. Şi aşa, a avut curaj pe 23 august ’44 că a întors armele şi bine a făcut. Gândiţi-vă la câte nenorociri au făcut ruşii în România, ce rău ar fi fost dacă veneau ca armată de ocupaţie. Ar fi fost vai de noi.
J: Ce aţi făcut în perioada războiului?
EC: Păi să ştiţi că ne-a surprins intrarea României în război, dar nu pot spune că s-a simţit prea mult aici la noi. Ascultam la radio ce se mai întâmpla pe front. Ce îmi aduc aminte în schimb bine, de prin ’43 începuseră deportările evreilor din România. Îmi aduc aminte că am văzut un tren cu evrei care oprise în gară la Târgu Jiu şi săracii oameni strigau că vor apă. Ţi se rupea inima să îi vezi. Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat cu ei.
J: Ce s-a întâmplat după întoarcerea armelor?
EC: Atunci a urmat răul pentru noi că au venit ruşii. A fost teroare, pentru că şi la noi în Urlaţi au venit şi pângăreau femeile, furau, nu te puteai înţelege cu ei. Aveam o vecină, Geta, care a murit în urmă cu vreo 6 ani, şi era fată tânără atunci. Au intrat peste ea în curte şi i-au pus pistolul la cap, dacă nu execută ce zic ei, o împuşcă. Şi săraca fată a început să plângă, nu a avut ce face, nimeni nu putea să facă nimic. Şi vă daţi seama, nu a fost singura, au fost mai multe. Din cauza asta vă spuneam, bine că a întors armele România, că dacă venea rusul ca inamic la noi, era rău de tot.
J: Cum aţi primit vestea abdicării Regelui Mihai?
EC: Îmi aduc aminte că era iarnă, era în ’47, când au spus la radio că Mihai a plecat şi a luat cu el avere, dar eu cred că erau minciuni ale comuniştilor. Ziceau că a plecat cu nu ştiu câte vagoane cu bogăţii, dar nu pot să cred asta şi ştiu că săracul, când a ajuns în străinătate, a lucrat, s-a angajat acolo să se descurce.
J: Cu dumneavoastră ce s-a întâmplat după 1947?
EC: Ce să se întâmple, am luat lucrurile cum erau şi ne-am adaptat. A fost greu la început că fusese secetă şi ţara plătea datorii, dar apoi, uşor-uşor, ne-am pus pe roate. Nu aveam nici noi prea multe prin gospodărie şi nu ne-a afectat aşa mult noua politică de colectiv a partidului. Îmi amintesc că se striga atunci prin sat: „Stalin şi poporul rus/Libertate ne-au adus”. (râde)
J: A fost bună venirea lui Dej la conducerea ţării?
EC: Domnule, după cum v-am spus, noi ne-am adaptat. Legat de el, nu pot să zic că a făcut mare lucru pentru oameni. Era susţinut de Moscova şi nu aveam noi ce să facem. Ştiu că i-a eliminat nu doar pe cei care erau împotriva orânduirii socialiste, ci şi pe cei din partidul lui, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, de exemplu, care fusese şi ministrul Justiţiei, atunci când l-au executat pe mareşalul Antonescu.
J: Cu Ceauşescu cum a fost?
EC: Cu el a fost mai bine, mai ales la început, că ţara devenise prosperă. Lăsase lucrurile mai libere, era mâncare în magazine, plus că după ce s-a certat cu ruşii şi s-a îndepărtat de Moscova începuseră străinii să dea capital în România şi aveam produse, mâncare în magazine, ţara mergea bine. A fost şi un preşedinte american la noi prin vara lui ’69.
J: Vă referiţi la Richard Nixon...
EC: Nixon, aşa, cum îi spune. Da, l-am văzut atunci la televizor că venise să-l viziteze pe Ceauşescu, şi l-a dus Ceauşescu în Piaţa Obor unde a mâncat struguri româneşti şi apoi a dansat periniţa la Muzeul Satului din Bucureşti. Îşi făcuse imagine bună Ceauşescu în perioada aia, după aceea s-a prostit.
J: Au venit Tezele din iulie ’71...
EC: Domnule, ştiu că plecase el în iunie parcă într-o vizită prin China, Coreea, Vietnam şi Mongolia, şi acolo a văzut că la ei erau divinizaţi conducătorii partidelor, dar asta nu trebuia să o aducă şi la noi în România că noi avem altă mentalitate, de europeni. După ce s-a întors, a ţinut un discurs care practic a anunţat ce o să urmeze. Şi toată povestea asta cu datoria externă nu ştiu cât de adevărată este. În orice caz, şi el trebuie judecat cu bune şi cu rele, nu trebuie condamnat doar pentru relele făcute. El cu siguranţă şi-a iubit ţara, dar nici nu avea prea multă carte şi a fost de vină şi Elena.
J: Cum aţi trăit Revoluţia?
EC: La televizor, precum cei mai mulţi români. Îmi amintesc că mă uitam cu bărbatul meu şi eram curioşi ce se mai întâmplă la Bucureşti. Prin sat pe la noi nu a fost mare agitaţie, nu s-a tras. Totuşi, nu e bine că l-au împuşcat, că ăla nu a fost proces şi până la urmă tot noi am avut de tras.
J: Ce aţi făcut după ’90?
EC: Noi aici la ţară ne-am descurcat. Soţul meu a murit în ’96, dar nu am rămas singură, ci cu nepoţii şi strănepoţii. Copiii mei pleacă la serviciu, fata cea mică la şcoală, dar eu dau cu mătura prin toate camerele, aştept copiii şi eu îmi termin toate ce le fac pe acasă. Nu stau, că nu pot să stau. Fac curăţenie prin toate camerele, în fiecare zi. Mie îmi place de ţara noastră. Îmi place că toată lumea are grijă şi Dumnezeu ne dă la fiecare aşa cum gândim. Mă uit la televizor, dar nu la politică, să vă spun sincer.
„Ține-mi rând! Mă duc să-l omor pe Ceaușescu”
J: În anii ’80, românii au început să facă haz de necaz şi au apărut bancurile cu Ceauşescu. Vă mai amintiţi de ele?
EC: Da, bineînţeles. Se glumea şi la noi în Urlaţi, ştiţi cum este la ţară, lumea e mai liberă decât la oraş. Îmi aduc aminte unul pe care mi l-a spus o prietenă din sat: La o coadă lungă de carne, un cetăţean nervos zice către vecinul său: - Ţineti-mi şi mie rând! Mă duc să-l omor pe Ceauşescu. După o vreme se întoarce. Cum îl vede, vecinul îl şi întreabă: - Ei, cum a fost? L-ai omorât? - Încă nu. Da’ mi-am lăsat şi acolo rând”. (râde)
Pe Regele Carol l-am văzut o dată în carne şi oase când a venit la Târgu Jiu. Era îmbrăcat în uniformă şi avea o înfăţişare milităroasă, părea un om sever. Avea decoraţii în piept şi lumea se strânsese să-l salute. Totuşi, să vă spun sincer, eu la Mihai am ţinut cel mai mult. Era un băiat foarte chipeş şi cu o educaţie aleasă. Un om de o blândeţe rară, pe care destinul tragic l-a împiedicat să-şi exercite funcţia şi să conducă Regatul României. Eu, una, am crezut în toate ideile lui.
Despre ultimele alegeri de dinainte de război: „Și azi e zarvă, dar atunci era mai rău. (...) Țin minte că citeam în ziar că, înainte de primul tur pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat, au avut loc ciocniri la Orhei şi Târgu Mureş şi au murit vreo patru persoane, iar alte 200-300 au fost arestate”.