Cred că atâta timp cât versul teribil al lui Adrian Păunescu din poezia “Repetabila povară” este valabil, niciun dregător, niciun politician nu e cazul să doarmă liniştit cu capul pe pernă. Eram într-o piaţă şi am văzut o bătrână cu paşi grei, târând o sacoşă decolorată.
Cu ochi lăcrimoşi şi vedere împâienjenită de cataractă a privit jenată vânzătorul de ouă, care tocmai îi pusese într-o punguţă trei ouă. Pensionara a rugat: “Poftiţi monedele astea, nu ajung pentru un ou, daţi-mi un ou spart”.
Era fostă învăţătoare, aproape o jumătate de secol învăţase mâinile de copil să aştearnă pe caietul de dictando primele litere. Cu răbdare dumnezeiască relua şi iar relua cu puştii tabla înmulţirii. Scormonise îndelung în buzunarul paltonului lustruit şi găsise câteva monede ţinute cu grijă în căuşul palmei cu zbârcituri.
Povestea Ştefan Iordache, un pisc al scenei româneşti. Observase de câte ori se ducea la cumpărături în Piaţa Amzei un bărbat distins, cu păr nins, stând lângă vitrina unei prăvălii cu mezeluri. Era îmbrăcat curat, dar haina lui prinsese luciul purtării îndelungate. Bărbatul distins privea în depărtare, cu ochi ficşi.
Abia după ce s-a uitat la picioarele domnului trist, la vârful pantofilor scâlciaţi, dar curaţi, Ştefan Iordache a observat o pălărie, în ea erau câteva monede şi două bancnote mici. Pe borul pălăriei un bilet, “sunt un actor pensionar, n-am cu ce să trăiesc, mă iertaţi”.
Ofta Ştefan Iordache: “Sper să mor înainte de a fi silit să-mi aşez pălăria pe trotuar”. În cimitirul de la marginea satului de pe malul Snagovului, Ştefan Iordache mi se confesa că a scris pe cruce numele celor din familie, primul în “distribuţie” - Ştefan Iordache.
“Vreau să calce pe mine talpă de român, să crească iarbă românească şi oamenii să ştie că m-am dedicat neamului meu şi actorul Iordache a iubit adânc România”. “Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc de atâţia copii şi de-atât nenoroc. Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, sunt părinţii aceştia ce oftează mereu”.