Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Paradoxal, Burnham nu este perceput drept un politician cu o mare apetență proeuropeană. Prioritățile sale sunt în primul rând de ordin intern, axându-se pe descentralizarea puterii către regiuni și orașe, relansarea industriei, precum și pe un rol mai activ al statului în sectoarele strategice ale economiei.
Tocmai această agendă îl poate conduce însă pe noul șef al executivului de la Londra la o concluzie inevitabilă: obiectivele economice pe care și le propune sunt greu de atins fără o cooperare mult mai strânsă cu Uniunea Europeană.
Contextul în care Burnham preia puterea este radical diferit față de cel din 2016, anul referendumului pentru Brexit. Economia britanică traversează în prezent o perioadă de creștere modestă, investițiile sunt afectate de barierele comerciale apărute după ieșirea din UE, iar nivelul de trai stagnează.
În același timp, nemulțumirea socială și costul ridicat al vieții continuă să alimenteze radicalizarea electoratului, care se îndepărtează brusc de formațiunile politice tradiționale.
În acest context, pentru Burnham, provocarea nu este doar de natură economică, ci și una cu implicații politice profunde.
Partidul Laburist pierde alegători în ambele direcții; electoratul proeuropean migrează către Liberal-Democrați și Verzi, în timp ce o parte dintre susținătorii Brexitului se îndreaptă către partidul extremist „Reform UK”, condus de Nigel Farage.
Menținerea poziției ambigue de până acum a noului lider laburist față de Uniunea Europeană riscă să mulțumească astfel tot mai puțini alegători.
Din această perspectivă, predecesorul său, fostul premier Keir Starmer, începuse să refacă încrederea dintre Londra și Bruxelles, după ani întregi de suspiciuni reciproce, provocate de dificultățile Regatului Unit în aplicarea integrală a acordului de retragere, negociat în mare grabă de către Boris Johnson.
Cu toate acestea, resetarea relațiilor cu UE a fost una prudentă, pentru a nu pierde sprijinul alegătorilor laburiști care susțin Brexitul, iar Ministerul britanic al Finanțelor a rămas reticent față de costurile unei cooperări mai strânse cu Europa.
Efectul asupra UE
Cu toate că, spre deosebire de predecesorul său, Andy Burnham - cel de-al șaptelea prim-ministru britanic din ultimul deceniu - este o figură mult mai puțin cunoscută pe continent, noul șef al Cabinetului de la Londra are acum ocazia să reformeze din temelii Partidul Laburist, aflat într-o evidentă pierdere de viteză.
Iar una dintre schimbările pragmatice, de efect, ar putea fi chiar transformarea formațiunii sale politice în principala forță de apropiere a Marii Britanii de Bruxelles.
Nu ar fi vorba vorba despre revenirea imediată a țării în UE, ci despre o colaborare mai profundă în domenii unde interesele economice și strategice coincid.
Iar aceste interese sunt tot mai numeroase.
În plan geopolitic, Europa traversează una dintre cele mai dificile perioade de după Războiul Rece.
Conflictul militar declanșat de Rusia contra Ucrainei, atacurile hibride atribuite Kremlinului, diminuarea angajamentului american față de securitatea europeană după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, precum și competiția tehnologică și comercială cu China obligă statele europene să își consolideze autonomia strategică.
În acest nou peisaj, Regatul Unit rămâne una dintre cele mai importante puteri militare ale continentului.
Keir Starmer făcuse deja pași importanți în această direcție, prin colaborarea strânsă cu Franța și cu alte state europene, în sprijinul acordat Ucrainei și în protejarea rutelor maritime din Golful Persic. Și este de așteptat ca Burnham să continue pe această linie.
O asemenea abordare ar menține Regatul Unit printre actorii importanți ai securității europene, chiar dacă țara nu mai face parte din nucleul Uniunii Europene, evitând atât izolaționismul naționalist, cât și apropierea de mișcarea MAGA, promovată de partidul „Reform UK”, al lui Nigel Farage.
Ziduri și raze de speranță
Mai dificilă va fi însă apropierea economică.
Actualele „linii roșii” ale Partidului Laburist exclud revenirea în piața unică europeană, în uniunea vamală și reintroducerea libertății de circulație. Tocmai aceste restricții limitează însă capacitatea Marii Britanii de a-și relansa economia.
O eventuală schimbare ar putea începe prin pași aparent tehnici, dar cu impact major: participarea la programele europene comune de dezvoltare a industriei de apărare, integrarea în proiectele continentale privind tehnologiile critice și lanțurile de aprovizionare sau lansarea unor programe ample de mobilitate pentru studenți și tineri profesioniști.
Astfel de măsuri ar reduce efectele economice ale Brexitului, fără a presupune reintrarea oficială în UE.
Există și o convergență ideologică interesantă. Ambiția lui Burnham de a dezvolta „capabilități suverane” în industrii precum construcțiile navale, inteligența artificială sau infrastructura strategică seamănă tot mai mult cu strategia Bruxelles-ului privind „autonomia strategică europeană”, care urmărește reducerea dependenței în domenii critice față de China, SUA, precum și față de alți furnizori externi.
Nici contextul politic european nu poate fi ignorat. Ascensiunea formațiunilor populiste și eurosceptice în Franța, Germania și în alte state, alimentată de nemulțumirile economice și de problema imigrației, apropie interesele Londrei de cele ale continentului.
În fața presiunilor exercitate simultan de Rusia, China și de o posibilă reorientare a politicii externe americane, cooperarea dintre democrațiile europene devine mai degrabă o necesitate decât o opțiune.
Rămâne însă obstacolul politic intern. Burnham știe că o schimbare radicală a relației cu Bruxellesul ar necesita, cel mai probabil, un nou mandat electoral. Dezbaterea ar trebui însă începută încă de acum.
După un deceniu în care Brexitul a dominat politica britanică, întrebarea nu mai este dacă Londra trebuie să coopereze mai strâns cu UE, ci cât de repede și până unde este dispusă să meargă.
În mod ironic, premierul care ar putea apropia decisiv Regatul Unit de Europa nu pare motivat de idealul integrării europene, ci de nevoia de a rezolva problemele concrete ale economiei britanice.
Astfel, în cele din urmă, s-ar putea ca tocmai pragmatismul, și nu ideologia, să fie cel care începe să repare fisurile provocate de Brexit.
Citește și: UE grăbește acordul post-Brexit de teamă că Nigel Farage va bloca negocierile
Citește pe Antena3.ro
