Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc, anul acesta, 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii Centenarului sărbătorit de ţara noastră. Episodul pe care îl aducem în prim-plan face parte şi el din Programul Cultural ,,Bucureşti - Centenar”, derulat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic. Personajul principal din povestea de astăzi este doamna Alexandrina Mateescu, mamă a doi copii, bunică a 8 nepoţi şi a 2 strănepoţi, născută în urmă cu un secol în comuna Telega, lângă Câmpina, de unde viaţa avea să o ducă în diferite locuri, stimulată de evenimentele unor vremuri dificile pe care ţara noastră le traversa.
Se spune că moartea nu vine decât o dată, dar te face s-o simţi în toate clipele vieţii; doamna Alexandrina a ales să nu se gândească la ea, şi astăzi se află în faţa noastră, povestindu-ne cu luciditate, infirmând parcă zicala care spune că discernământul e mai rar pe lume chiar decât diamantele şi perlele. Pe un ton uşor timid, doamna Alexandrina ne dezvăluie cum s-au derulat cele mai importante evenimente din viaţa ei, făcând ca modestia ei să confere putere şi consistenţă meritului de a fi depăşit greutăţile vieţii. Doamna Alexandrina Mateescu ne-a întâmpinat în curte, alături de familia sa, şi ne-a povestit cu bucurie că îi place să grădinărească, că încă vede fără ochelari să coasă la maşină şi ar face şi mai multe dacă nu ar deranja-o un picior reumatic.
J: În primul rând, dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit să vorbim cu dumneavoastră.
AM: Cu mare plăcere, că, dacă pot, nu mă deranjează nimic.
J: Aţi împlinit anul acesta 100 de ani. Unde v-aţi născut?
AM: M-am născut în comuna Telega, lângă Câmpina, pentru că părinţii mei, spre sfârşitul războiului, s-au refugiat acolo. Am trăit acolo bine în copilărie, până la 12 ani. Atunci, tata a fost într-o vizită în Buşteni, i-a plăcut regiunea şi s-a decis să plece ori la Ploieşti, ori la Buşteni, iar el a ales Buşteni.
J: Vă referiţi la Primul Război Mondial...
AM: Da, bineînţeles, după ce armata română a suferit înfrângeri mari, în toamna anului 1916, şi statul român practic s-a refugiat în Moldova, ca ultimă redută de apărare a ţării, permiţându-le germanilor să ocupe două treimi din teritoriul naţional, inclusiv Bucureştiul.
J: Vă mai amintiţi de Regele Ferdinand?
AM: Nu ştiam eu atunci prea multe, vă daţi seama. Îmi amintesc ce se vorbea de Regina Maria că era o femeie frumoasă şi foarte îndârjită atunci când era vorba de interesul ţării. Pe vreme de război, să ştiţi că ea, de una singură, a organizat spitalele de campanie şi a fost prezentă printre cei ce sufereau, împărţind medicamente, mâncare şi pături soldaţilor răniţi pe front sau celor care se îmbolnăveau de tifos. Eh, mai şi umblau vorbe că ar fi făcut şi dres pe ascuns cu nu ştiu ce locotenent, dar asta pentru că regele o neglija.
J: Ce v-au mai spus părinţii dumneavoastră despre Primul Război Mondial?
AM: Mi-au spus că atunci generaţia lor s-a sacrificat pentru a ne lăsa nouă o ţară mare şi prosperă. Am învăţat apoi şi la şcoală, dar prima oară am auzit de la părinţii mei, că românii i-au învins eroic pe nemţi pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, auzisem şi de generalul Berthelot, care era şeful Misiunii Franceze în România, care ne organizase armata, şi am reuşit şi datorită lui să terminăm războiul cu bine.
J: Ce vă amintiţi de regii României, Carol al II-lea şi Mihai?
AM: Pe Carol l-am prins foarte puţin, de Mihai îmi aduc cel mai bine aminte. El era stabilit la Sinaia şi ştiu că, în adolescenţă, se ducea la Predeal. Era măricel, avea 16-17 ani pe timpul războiului. Era bine cu el, el venea mereu la Buşteni în vizită şi, când auzeam că a venit, fugeam să-l vedem.
J: Era un bărbat chipeş?
AM: Dar vai de mine, da. Puţini au fost ca el. Şi nu doar chipeş, şi blând, om popular. Îmi aduc aminte că îl aveam pe fratele meu, băieţel de 11 ani. Când trecea Mihai cu maşina, ieşea la poartă să-l salute pe rege, era pofta lui, şi Mihai îi saluta pe toţi, parcă era militar. Pe Mihai l-au încoronat la Poiana Ţapului, atunci l-au făcut şi militar, l-au făcut locotenent, din ce îmi amintesc, mă rog, un grad, la Poiana Ţapului. Atunci a fost foarte frumos.
J: Aţi participat la ceremonie?
AM: Da, bineînţeles. Păi atunci, dacă oamenii aveau posibilitatea să-l vadă pe rege, se duceau obligat-forţat, nu se punea problema să nu facă asta.
J: Ce altceva vă amintiţi de părinţii dumneavoastră?
AM: I-am iubit foarte mult, ei m-au făcut om, dacă pot să spun aşa. Tatăl meu a fost un croitor de primă calitate, să ştiţi. De acolo am pornit noi. El avea brevet, avea ucenici, pe care îi califica, şi aşa ne-am ridicat. Prin muncă onestă şi priceperea tatei, toţi din familie eram angrenaţi în muncă, ne descurcam foarte bine şi am reuşit să depăşim toate greutăţile cu care ne-am confruntat.
J: Şcoala unde aţi făcut-o?
AM: Şcoala am terminat-o la Câmpina, acolo am făcut 4 clase. Ce să vă spun, am trecut cu bine de toate, a fost mai greu pentru cei care au fost înaintea mea, pentru că războiul tocmai se terminase. După aceea am venit la Buşteni, iar părinţii şi-au deschis un atelier de croitorie, unde au lucrat amândoi. Noi am trăit într-un mediu bun, deşi nu mai eram la şcoală, că aici se făceau doar 4 clase. Se gândiseră ai mei să mă lase la internat la Câmpina prima dată, dar s-au răzgândit, că, na, ca fată străină e greu să te descurci. Şi aşa, m-am luat de meserie şi am trăit pe lângă părinţi.
J: Până la ce vârstă aţi rămas lângă părinţi?
AM: Până pe la 23-24 de ani. În ‘42 m-am căsătorit şi am plecat la Ploieşti, unde am stat numai vreo trei ani, până în ’45. Ne-au speriat bombardamentele din război asupra oraşului. Era un oraş important pentru că de acolo se alimentau maşinile de război. La începutul lui ’45, am plecat la Buşteni, iar aici ne-am stabilit până în prezent.
J: Cum v-aţi cunoscut soţul?
AM: Aveam 22 de ani, l-am cunoscut la Ploieşti. Am fost în vizită la o prietenă care locuia în oraş, iar ea a zis să mergem la un restaurant, unde ne-am întâlnit cu mai multe rude pe care le avea, şi acolo venise şi un văr mai îndepărtat al ei, viitorul meu soţ. Şi ţin minte că s-a pus pe un scaun la masă, aproape de mine, şi îmi acorda mai multă atenţie decât celorlalţi participanţi la discuţie. Ne-am plăcut de la început amândoi, să vă spun sincer. Apoi, a venit el la Buşteni să mă vadă de mai multe ori, stătea la un prieten de-al lui din Buşteni, şi aşa s-a aprins iubirea între noi.
J: Cum aţi trecut prin al Doilea Război Mondial?
AM: A fost o perioadă grea atunci. Războiul a început încă din toamna lui ’39, când nemţii şi ruşii au nenorocit Polonia, a fost vai de ei, mamă, că au împărţit-o în două şi nu ştia lumea unde să se ducă. Auzisem mai târziu că ne-au dat nouă tezaurul lor să-l ţinem până la finalul războiului. Apoi, a venit răul şi pentru noi, când tot ruşii şi cu nemţii ne-au rupt teritorii din ţară şi nu am avut ce face. Se înţeleseseră Stalin şi Hitler să împartă partea asta de Europa în două. Asta a fost în ’40, aşa a ajuns Antonescu la conducerea ţării, pentru a încerca să repare ce mai era de reparat. După, a început războiul şi pentru noi, iar dacă la început, de fapt, până pe la finalul lui ’43, în România nu prea s-a simţit, au urmat apoi bombardamentele, mai ales asupra Ploieştiului, şi a fost greu, trăiam cu frică. Să vă spun că în ’45, când am născut primul copil, treceau ruşii pe aici, au fost perioade urâte, cum s-ar spune.
J: Aţi făcut sacrificii în perioada războiului?
AM: Păi bine, sacrificii face tot omul în perioadă de război. Refugiaţi, să te lupţi cu copii mici, ori ai copii la şcoală, greutăţi. Apoi a venit comunismul, am trecut şi prin asta, până când am ajuns la vârsta asta.
J: Care a fost cea mai dificilă perioadă în vremea războiului?
AM: După întoarcerea armelor, după 23 august ’44, pentru că atunci se retrăgeau nemţii, iar pe cealaltă parte veneau ruşii, era o vâltoare în ţară foarte urâtă, dar apoi s-a refăcut şi ţara.
J: Cum arăta Ploieştiul în stare de război?
AM: Bine nu arăta. Se făceau exerciţii, populaţia era pusă uneori şi de 2-3 ori pe zi să se adăpostească, şi să ştiţi că nu ştiu dacă a fost prea bine că a fost aşa. Pentru că lumea se obişnuise cu exerciţiile şi, când au început în ’44 bombardamentele serioase, lumea credea că e exerciţiu când urla sirena. Mulţi nu s-au grăbit să se ascundă în adăpostul antiaerian şi a fost rău de ei, că au fost prinşi în mijlocul acţiunii, să spun aşa, şi intraseră în panică. Aşa au murit destui în perioada aia când era bombardat Ploieştiul.
J: În iarna anului 1947, regele Mihai abdică şi comuniştii preiau puterea asupra destinelor României...
AM: Da, a fost tristeţe în ţară când a plecat Mihai, pentru că poporul îl iubea şi era cea mai puternică legătură cu trecutul nostru. Tot atunci erau şi vremuri grele că ţara plătea despăgubiri la ruşi, fusese şi secetă cu un an în urmă, numai în pielea românului să nu fi fost pe vremea aia.
J: Apoi au venit comuniştii; cu care aţi trăit mai bine, cu Dej sau cu Ceauşescu?
AM: Domnule, cu amândoi a fost şi bine, a fost şi rău: cu unul a fost rău la început, iar cu altul la sfârşit, cred că vă imaginaţi şi dumneavoastră la care mă refer. La începutul anilor ’60, România începea să devină prosperă, se trăia bine şi a fost tot mai bine în perioada aia, şi lumea avea să-l aprecieze la început pe Ceauşescu. Cel mai bun moment al lui a fost în ’68.
J: Câţi copii aveţi?
AM: Trei, unul născut în ’45, după cum vă spuneam, iar ultimul este născut în ’52. Ce să vă spun, i-am căsătorit pe toţi, ne-am descurcat noi. Acum mai am doar doi, mi s-a prăpădit o fată la 62 de ani. Acum am una care stă cu mine şi băiatul şi 7 nepoţi.
J: Cu ce v-aţi ocupat ca meserie?
AM: Am brodat, am învăţat de la părinţi, şi asta am făcut toată viaţa, până la 80 de ani. M-am descurcat foarte bine, ce să zic. Vă daţi seama, eu nu am lucrat până la 60 de ani, ci până la 80 de ani, nu forţată 8 ore ca în câmpul muncii, dar lucram 4-5-6 ore, cât era nevoie. Munceam din plăcere, simţeam că trăiesc atunci când munceam.
J: Fiica dumneavoastră ne-a spus că şi la vârsta asta mai lucraţi.
AM: Da, nu e zi să nu am ceva de lucru. Acum, ce-i drept, nu mai lucrez prea mult la maşină. Dar nu e zi să nu am ceva pe maşină.
J: Ce le-aţi spune tinerilor de azi?
AM: Păi, pot să vă spun că mai interesant este ce îmi răspund ei, îmi spun că e degeaba azi să facă la fel ca mine, că nu mai prind ei ce am trăit eu. (râde) Să vă spun ceva despre tineretul de azi, tinerii sunt foarte reci între ei şi nu se plac, deci cu atât mai puţin să vină să mă asculte pe mine. S-au obişnuit cu un alt stil de viaţă.
J: Cum vi se pare viaţa astăzi, ce domenii vă nemulţumesc?
AM: Sănătatea este la pământ, aproape toată lumea ştie asta. Nu numai eu mă vait că ameţesc, că sunt tinerii care nu au posibilităţi. Avem pensii mici, eu am doar 470 de lei pensie. De-abia mă descurc, că îmi trebuie pentru medicamente, la vârsta mea inima este bătrână şi mi-au spus medicii că trebuie ajutată.
J: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor de astăzi?
AM: Să spere şi la lucruri bune, dacă se poate. Să spere mai mult decât mine, că şi eu sunt încă în putere, dar nu mai sper la un viitor îndepărtat, dar puţină sănătate mai vreau.
J: Care este secretul longevităţii?
AM: Nu ştiu, poate cumpătarea. Eu am fost obligată de vremuri, de nevoi să fiu cumpătată. Totdeauna, timpurile au fost mai dure pentru noi, pătura de jos. Nu am fumat, dar nu spun că nu am băut. Beau şi acum câte un pic de lichior. Nu spun că nu beau un vin bun, îl pun cu apă sau sifon, dar nu refuz. M-am păstrat singură de drag să-mi văd copiii, toată viaţa am trăit numai cu grija copiilor.
J: Aveţi prieteni din tinereţe în viaţă?
AM: Chiar dacă am, nu ne mai putem vizita. Am cumnata, care şi ea are o vârstă, stă în Buşteni, dar nu ne putem vedea. Ea nu poate să vină, şi nici eu nu mă pot deplasa. Mai am rude şi în Ploieşti, şi în Craiova, dar asta e situaţia la vârsta asta.
J: Cum v-aţi descrie ca personalitate?
AM: Niciodată nu m-am gândit să fac rău la cineva. Nu m-am băgat nici să fac pe deşteapta. Eu sunt ca zodie Scorpion şi fata mea mai spune că îmi reprezint zodia cu brio, că sunt încăpăţânată şi am iniţiativă.
J: Vă uitaţi la televizor la vârsta dumneavoastră?
AM: Nu aud foarte bine, mai mult mă uit la programele unde pot citi ce se vorbeşte. Am şi telenovele şi comedii la care mă uit. Nu ne putem culca de la 5 în niciun caz. (râde) Aşa că, seara, eu stau într-o cameră, fata mea, în altă cameră, fiecare cu televizorul ei.
Doamna Alexandrina Mateescu a trecut prin multe în viaţă şi a cunoscut România cu bune şi cu rele. Din fiecare perioadă, însă, a găsit ceva bun, de care să-şi amintească cu bucurie: „Am ajuns la 100 de ani fără să-mi fac prea multe probleme, copiii mi-au fost sănătoşi, am lucrat tot timpul şi am fost ocupată şi nu ştiu cum au trecut. Mă întreabă şi vecinii, dar mie mi se pare firesc. Nu cred că e un secret, este natura, noi am fost sănătoşi în familie. Bunica mea a trăit până la 94 de ani”.
Pentru România, Alexandrina Mateescu îşi doreşte o schimbare în bine şi nu-i place că mai mulţi dintre nepoţii săi sunt plecaţi în străinătate.
J: Există vreo perioadă în viaţa dumneavoastră pe care aţi dori să o retrăiţi?
AM: A, dar cum să nu, orice om şi-ar dori. Perioada pe care aş dori să o retrăiesc eu este până în ’42; ‘36, ’37, a fost bine. Era o situaţie foarte bună în ţară atunci, putea orice om să-şi realizeze o carieră. Atunci am învăţat meserie de la părinţi. Eu - brodat, mama - croitoreasă, tata - croitor. Cu toate că şi în anii ’70 a fost bine, puteau oamenii să-şi facă un rost.