Aparent nu au nicio legătură. Parlamentul României, atunci când l-am cunoscut eu, era Parlamentul unei țări în tranziție în care regulile se schimbau la fiecare modificare a balanței puterii, în care fiecare lege ori numire era un subiect de târguială.
Cum ar putea să fie la fel în Parlamentul European? Are o tradiție, multe reguli scrise și enorm de multe nescrise, totul gândit cu respect pentru votul popular și banul european. Nu? Așa ar trebui să fie. Măcar semantic și lucrurile sunt diferite. Târguiala de la București se cheamă în Vest negociere.
Experiența de reporter în Parlamentul României te ajută la ceva. Crează un automatism enervant: să nu crezi de-a oarba ceea ce vezi și, mai ales, să fii convins că ce vezi e una, iar adevărul e cu totul altul. Acest al 7-lea simț, ascuțit și încercat prin Casa Poporului, e nemaipomenit de util în clădirea Louise Weiss de la Strasbourg sau în Espace Leopold la Bruxelles.
Nu spun că Parlamentul European e tot una cu Parlamentul României. Nu, deloc! La București măcar știi la ce să te aștepți! Lucrurile, mai ales cele necurate, se întâmplă de-a dreptul, în văzul lumii, uneori brutal. La Strasbourg ori Bruxelles, măgăriile sunt bine disimulate în spatele unui „bine european” extrem de maleabil de la o facțiune la alta, un „bine” niciodată numit, dar permanent invocat. Sunt ceva mai așezate, baletul cutumelor și regulilor parlamentare trebuie respectat întocmai altfel jocul se strică. Dansul are pașii bine măsurați și sunt ostentativ exersați spre liniștirea lumii alegătoare și contribuabile.
Altfel, e tot o târguială da-n costume la comandă nu de-a gata ca la București. Jocul e cam același: niște oameni negociază cu alți oameni, iar cu cât negocierea e mai dificilă cu atât poți să fii sigur că cea de-a treia parte, cea nevăzută, nealeasă și nenumită este mai influentă și brutală în urmărirea intereselor.
Nu credeți? Pățania Rovanei Plumb e lecție de manual pentru cei care vor să știe diferența între ce este și ce se vede. Nici măcar nu-mi mai bat capul să vă aduc aminte de dublul standard care se aplică nu doar la alimente, dar și la candidați. Unii au furat bani de-a dreptul și au ajuns comisari, alții n-au apucat nici să dea explicații. Până la urmă, când vânezi portofolii în care marii jucători au interese enorme te poți aștepta la orice. Și aici e vina românilor. A celor din PSD că nu s-au pregătit pentru orice, iar a altor români că le place să fie cozi de topor pentru alții. Pentru că da, și de data asta alții și-au rezolvat interesele cu ajutorul românilor. Nu s-a schimbat nimic din punctul asta de vedere. Doar cozile sunt ceva mai bine lustruite și nu mai miros a alcool.
Ce să înțelegeți voi din asta? Nu mai luați totul de-a gata! Practic, nimic nu e ceea ce pare!