Simbolismul este dureros: acum un deceniu am bifat disciplinat aceleași criterii și am vorbit despre convergență, stabilitate și credibilitate. Astăzi discutăm despre costuri, nervozitate și corecții inevitabile.
Între 2014 și 2018, tabloul macroeconomic arată aproape didactic. Deficitul bugetar stă sub 3%. Datoria este ținută în frâu. Inflația este moderată. Dobânzile scad, cursul inspiră calm. România pare elevul cuminte al Uniunii Europene, gata să discute serios despre zona euro. Ratingul suveran este la limita categoriei recomandate investițiilor, dar stabil. Capitalurile intră. Contextul extern ajută.
Apoi, într-un ciclu pe care îl cunoaștem prea bine, disciplina începe să fie tratată ca un moft. Politica economică alunecă spre ideea că salariile pot deveni motorul permanent al creșterii. Se mizează pe consum ca pe un perpetuum mobile. Salariul minim s-a dublat într-un deceniu. Veniturile din sectorul public cresc mai rapid decât productivitatea. Reducerile de taxe coexistă cu majorări consistente de cheltuieli permanente.
Formula sună bine electoral și funcționează pe termen scurt: cererea explodează, magazinele se umplu, PIB-ul accelerează. Dar oferta internă nu ține pasul. Importurile cresc. Deficitul de cont curent devine regulă, nu excepție. Deficitul bugetar urcă încă din anii de boom, când ar trebui, dimpotrivă, să coboare și să creeze rezerve pentru vremuri grele.
Când vine pandemia, spațiul fiscal este deja îngust. Deficitul sare spre 10% din PIB. Datoria trece de 50% și continuă să urce. Ultimul ciclu electoral adaugă o nouă rundă de promisiuni costisitoare: salarii publice și pensii majorate repetat, angajamente permanente pe un buget fragil. Deficitul bugetar rămâne în jur de 9%, iar cel extern depășește 8%. Avem deficite gemene, într-o economie care crește, dar pe datorie.
Piețele nu sunt impresionate de retorică. Ratingul rămâne la limită, cu perspective adesea negative. România este finanțabilă, dar la costuri ridicate comparativ cu alte state din Uniunea Europeană. Investitorii mizează pe apartenența la UE, pe fondurile europene și pe rezervele valutare consistente ale băncii centrale. Nu pe soliditatea structurii bugetare.
Există însă un risc pe care l-am ocolit în discursul public: să devenim cea mai sud-americană țară europeană. Deficite tolerate ani la rând. Creștere alimentată de consum pe datorie. Ajustări dure doar când piețele forțează nota. Experiența Americii Latine arată că nu procentul în sine declanșează criza, ci pierderea credibilității. În economii cu venituri fiscale reduse și instituții fragile, piețele devin nervoase mult înainte de pragurile „teoretice”. Pentru astfel de țări, 40% din PIB datorie publică poate fi deja o zonă sensibilă.
Trecerea de 60% nu înseamnă automat colaps. Dar pentru o economie emergentă, pragul este mult mai încărcat decât pentru statele bogate din nucleul zonei euro. Nu cifra în sine sperie, ci combinația dintre datorie mare, deficite persistente și creștere bazată pe consum.
În spatele cifrei stă o filosofie bugetară. Confuzia dintre economia socială de piață și statul asistențial hipertrofiat persistă. Redistribuirea accelerată este prezentată drept justiție socială. În realitate, majorările de pensii și salarii sunt finanțate prin taxarea suplimentară a celor productivi sau prin împrumuturi. O parte relativ mică a populației active susține un aparat public tot mai extins. Birocrația crește, intermedierea cu statul se multiplică, iar resursele migrează din zona generării de valoare în zona administrării redistribuirii.
Pe termen lung, nu putem consuma mai mult decât producem. Diferența este acoperită prin datorie. Datoria acumulată ieri devine impozitul de mâine. Scadențele sunt mai lungi, ceea ce înseamnă că povara se mută în viitor. În loc ca părinții să strângă pentru copii, copiii ajung să plătească nota părinților. Este o inversare morală, nu doar contabilă.
România trăiește deja un episod similar după 2008. Atunci, datoria aproape se triplează în câțiva ani. Ajustarea este dură: tăieri de salarii, creșteri de TVA, investiții publice sacrificate. Lecția a fost învățată doar cât timp a existat presiune externă. Când constrângerea dispare, tentația relaxării revine.
Dezbaterea dintre gradualism și terapie de șoc reapare și astăzi. Ajustarea lentă prelungește incertitudinea și menține costurile de finanțare ridicate. O corecție rapidă are costuri sociale și politice imediate. Amânarea nu anulează nota de plată, doar o mărește. Investițiile publice politizate nu pot înlocui investițiile private. Fondurile europene nu pot compensa lipsa reformelor structurale. Popularitatea pe termen scurt dăunează economiei pe termen lung.
Există și o ironie istorică. Pe vremea etalonului aur, o economie ca a noastră este o victimă sigură. Într-un sistem rigid, dezechilibrele externe se corectează prin contracție automată: ieșiri de aur, reducere de masă monetară, deflație, falimente, șomaj. O țară cu deficit extern persistent este forțată să-și ajusteze brutal cererea. Ajustarea este rapidă și nemiloasă.
Astăzi, moneda fiat, deficitele bugetare și datoria publică funcționează ca un amortizor. Dezechilibrul de productivitate este ecranat prin împrumuturi și, uneori, prin inflație. Statul rostogolește datoria. Banca centrală furnizează lichiditate. Corecția nu mai este instantanee și violentă, ci graduală și difuză. Nu mai ajustăm prin colaps social.
Dar flexibilitatea nu înseamnă gratuitate. Inflația erodează puterea de cumpărare. Datoria mută costurile în viitor. Deficitele repetate creează iluzia că putem trăi permanent peste nivelul productivității. Dacă nu creștem capacitatea de a produce valoare adăugată, diferența se vede fie în prețuri, fie în dobânzi.
Pragul de 60% din PIB ar trebui să fie un moment de luciditate, nu de retorică. Convergența reală nu se obține prin distribuirea accelerată a unor resurse împrumutate. Ea cere disciplină fiscală, investiții generatoare de productivitate și un mediu care încurajează munca și inițiativa, nu dependența de buget.
România nu este un caz pierdut. Dar nici nu poate trăi din mirajul unei prosperități pe datorie. Dacă nu schimbăm optica, 60% nu este o limită, ci doar o etapă. Iar piețele, reci și impersonale, continuă să dea verdictul pe care politica îl evită.