Liberalismul istoric românesc a fost o filosofie a construcției, răspunsul unei elite luminate la înapoierea seculară a Orientului. ”Prin noi înșine” a fost un imperativ moral de demnitate națională, care însemna industrializare, sistem bancar autohton, independență reală, nu doar pe hârtie, și ridicarea burgheziei românești, acea clasă de mijloc educată, responsabilă, care înțelegea că proprietatea privată este garanția libertății individuale. Brătienii au înțeles ceva ce liderii de astăzi au uitat: libertatea politică fără libertate economică este o iluzie.
Această moștenire a transformat PNL într-un depozitar de speranță. După 1989, renașterea partidului nu a fost doar o formalitate juridică, ci o promisiune tacită făcută poporului român că ne vom reconecta la acea tradiție de onoare și competență întreruptă brutal de comunism. PNL trebuia să fie farul care să ne ghideze ieșirea din mlaștina post-decembristă.
Astăzi, privind la ceea ce a devenit acest partid, vedem doar ruinele unei catedrale. Spiritul fondatorilor a fost evacuat, iar în templul libertății s-au instalat negustorii de influență. Tragedia nu este că PNL a pierdut alegeri; tragedia este că PNL și-a pierdut sufletul.
Fuziunea din 2014 și umbra toxică a lui Traian Băsescu
Data de 26 iulie 2014 va rămâne în istorie drept ziua în care liberalismul românesc a semnat pactul cu diavolul. Sub pretextul ”unificării dreptei”, s-a produs o contaminare ireversibilă a corpului politic liberal cu virusul oportunismului pedelist.
Fuziunea cu PDL nu a fost o adunare de forțe, ci o operațiune ostilă de preluare. PDL nu era un partid doctrinar; era un sindicat al puterii, o mașinărie de război politic creată după chipul și asemănarea lui Traian Băsescu, politicianul cameleonic prin excelență, care nu a crezut niciodată în principii, ci doar în eficiență tactică și a construit un sistem bazat pe conflict, pe dezbinare socială și pe utilizarea instituțiilor de forță ca instrumente de reglare politică.
Prin această fuziune, ”spiritul lui Băsescu” a colonizat PNL, infiltrând adânc în ADN-ul liberal un model de operare politic bazat pe conflict permanent, cinism și manipulare, specific fostului președinte. Această colonizare a însemnat înlocuirea culturii dialogului și a dezbaterii, caracteristice tradiției liberale, cu o cultură a forței, a disciplinei de cazarmă și a utilizării instrumentelor instituționale pentru reglarea conturilor politice. Astfel, PNL a încetat să mai fie un partid al ideilor și al libertății, devenind o simplă mașinărie de putere, eficientă electoral, dar goală de orice conținut moral, replicând fidel structura autoritară și lipsită de scrupule a vechiului PDL.
Klaus Iohannis și Vasile Blaga au fost executorii acestei trădări. Iohannis, un politician fără rădăcini ideologice, un administrator de provincie propulsat în jocurile mari de forțe pe care nu le înțelegea sau pe care le accepta cinic, a avut nevoie de structura de forță a PDL pentru a câștiga puterea. Blaga, un organizator brutal și eficient, a avut nevoie de blazonul istoric al PNL pentru a spăla imaginea compromisă a PDL-ului.
A fost un troc mizerabil, o tranzacție cinică și autodistructivă, prin care Partidul Național Liberal, odinioară reperul civilizației politice românești și depozitarul unei istorii glorioase, și-a abandonat fără scrupule propria onoare și moștenirea inestimabilă, predându-se unei fuziuni cu PDL, o entitate politică amorfă, dar agresivă, care nu a adus în noua construcție idei sau principii, ci doar o rețea vastă de clientelism instituționalizat, o clică de baroni locali desprinși de orice reper etic și un arsenal complet de metode de șantaj și control politic. Din această fuziune a rezultat un hibrid politic monstruos care, deși a păstrat cu cinism denumirea sonoră de PNL, a adoptat integral practicile subterane ale PDL, transformându-se într-un ”nou PNL” golit de orice busolă morală și condus de o castă de indivizi pentru care figurile tutelare ale Brătienilor - părinții fondatori ai statului român modern, arhitecții independenței naționale, promotorii industrializării și ai construcției instituționale, exponenții integrității, ai viziunii strategice, ai responsabilității supreme față de destinul țării și ai principiilor fundamentale precum ”Prin noi înșine”, inițiativa privată, statul minimal, libertatea economică, meritocrația absolută și competența administrativă – nu mai reprezintă decât un tablou prăfuit pe perete, o simplă amintire decorativă, lipsită de orice valoare ca model de viață politică și etică publică, fiind astfel renegate, într-un act de trădare profundă, toate valorile care au definit esența liberalismului românesc.
Odată instalată noua conducere hibridă, a început marea epurare. Nu a fost o execuție publică, ci o asfixiere lentă și metodică a tot ce însemna liberalism autentic. Liberalii vechi, intelectualii, oamenii care aveau curajul opiniei și care înțelegeau doctrina, au devenit brusc ”incomozi”, căci într-un partid care se pregătea să devină o anexă a Cotroceniului și a serviciilor, gândirea critică era un defect, nu o calitate.
Mecanismul a fost simplu și brutal: izolarea - vocile critice au fost scoase din forurile de decizie; compromiterea - s-au lansat zvonuri, s-au fabricat dosare, s-a creat o atmosferă de suspiciune; înlocuirea - locurile de pe liste au fost vândute sau oferite celor mai obedienți executanți. Am asistat la un fenomen de ”selecție negativă” fără precedent. În locul oamenilor de cultură și al profesioniștilor, partidul a fost umplut cu indivizi fără biografie, oportuniști traseiști, ”băieți deștepți” din energie și imobiliare, și personaje a căror singură calitate era capacitatea de a executa ordine fără să clipească.
Această epurare a golit de esență partidul care a pierdut capacitatea de a genera idei. Congresele, odinioară scene ale unor dezbateri ideologice aprinse, au devenit spectacole grotești de unanimitate regizată, unde delegații aplaudă la comandă, de frică să nu-și piardă funcțiile. Prin eliminarea liberalilor autentici, PNL și-a tăiat singur rădăcinile, condamnându-se la o existență de parazit politic.
Ce a pus PNL în locul doctrinei liberale clasice? Nimic. Un gol imens, mascat de o retorică agresivă și goală de conținut. S-a născut astfel ”Liberalismul Carpatin”, o struțocămilă ideologică unică în Europa.
În teorie, liberalismul pledează pentru un stat minimal, un arbitru discret în arena economică, nu un jucător agresiv. ”Liberalismul Carpatin”, însă, a transmutat această paradigmă într-o farsă tragică. Deși liderii săi pretind că apără inițiativa privată și reduc intervenția guvernamentală, în practică, asistăm la o hipertrofiere fără precedent a aparatului de stat. Numirile în funcții cheie – de la șefii de agenții până la directorii de companii de stat – nu se mai fac pe criteriul meritocrației, ci în funcție de loialitatea politică, de apartenența la o anumită facțiune sau de contribuția la bugetul de partid. Instituțiile statului, departe de a fi dereglementate, au devenit, dimpotrivă, instrumente de control și de aservire economică. Contractele publice, licitațiile, chiar și simplele autorizații, sunt condiționate de ”undă verde” politică. Această expansiune tentaculară a statului, mascată sub sloganuri pseudo-liberale, sufocă orice tentativă reală de dezvoltare privată, transformând economia într-un teren de vânătoare exclusivist pentru clientela de partid, o formă modernă de feudalism, din care statul nu se retrage, ci se extinde în adâncime, colonizând fiecare por economic.
O altă trădare flagrantă a principiilor liberale este perpetuarea, ba chiar amplificarea, birocrației. Liberalismul autentic vede birocrația ca pe un balast, o frână în calea libertății economice și a inovației. ”Liberalismul Carpatin”, în schimb, a transformat-o într-un instrument de putere și de intimidare. Nu s-au redus hârtiile, nu s-a simplificat interacțiunea cetățeanului sau a antreprenorului cu statul. Dimpotrivă, s-au inventat noi proceduri, noi ștampile, noi comisii, noi rapoarte, transformând fiecare inițiativă într-o odisee kafkiană, o complexitate deliberată care servește unui scop cinic: descurajarea concurenței, crearea de bariere la intrare pentru antreprenorii independenți și generarea de oportunități pentru intermediari – adeseori, personaje bine conectate politic și care se erijează în ”soluționatori” ai problemelor create de sistemul însuși. Birocrația devine o barieră invizibilă, dar sufocantă, un Minister al hârtiilor care consumă resurse și energie, fără a produce valoare reală, ci doar iluzia controlului.
Sub masca unui discurs pro-business, ”Liberalismul Carpatin” a dezvoltat un populism fiscal și economic de o toxicitate rară. Nu există o politică fiscală coerentă, predictibilă, care să încurajeze investițiile pe termen lung. În schimb, asistăm la o serie de măsuri ad-hoc, dictate de nevoi electorale pe termen scurt sau de interese de grup. Taxele nu au scăzut, ci au crescut sau au fost redistribuite selectiv, sufocând anumite sectoare în timp ce altele beneficiază de excepții clientelare. Impozitarea muncii rămâne la cote absurde, alungând forța de muncă din țară, iar capitalul autohton este văzut mai degrabă ca o sursă de stoarcere, nu de creștere. Este o guvernare a ”cadourilor” electorale – măriri de pensii sau salarii în an electoral, urmate de ajustări dure sau de o inflație galopantă care anulează orice beneficiu, un ciclu vicios de promisiuni iresponsabile și politici economice incoerente care pulverizează predictibilitatea, alungă investitorii și condamnă România la o stagnare perpetuă.
”Liberalismul Carpatin” este, în esență, un exercițiu de comunicare golită de conținut. Liderii săi vorbesc despre ”libertate”, ”democrație”, ”valori europene” cu o ușurință dezarmantă, în timp ce acțiunile lor le contrazic flagrant. A fost redus la un brand electoral, la un logo, la un set de clișee repetitive, lipsite de orice substrat filosofic sau principial. Nu mai există o conexiune între discurs și realitate, între promisiune și acțiune, o retorică de lemn, preluată adeseori fără discernământ și adaptare, un simptom al vidului ideologic, o carcasă frumos ambalată, dar goală, care încearcă să impresioneze prin forma exterioară, dar se prăbușește la cea mai mică analiză de substanță.
Dacă PNL de astăzi mai are o ”ideologie” reală, aceasta este clientelismul instituționalizat. Nu un accident, ci un sistem. Contractele publice, fondurile europene, numirile politice în companii de stat, investițiile locale – toate sunt instrumente de control și de recompensare a fidelității. S-a creat un ecosistem economic dependent de partid, în care firmele ”de casă” nu prosperă prin competitivitate, ci prin relații politice, iar partidul, la rândul său, supraviețuiește prin finanțarea acestor rețele clientelare. Acest mecanism pervers a sufocat inițiativa privată, a distorsionat piața, a corupt mediul de afaceri și a alungat antreprenorii onești. Liberalismul, doctrina care a pus bazele economiei de piață în România, a devenit, prin PNL-ul de astăzi, groparul ei, transformând statul într-un distribuitor arbitrar de privilegii.
Din punct de vedere filosofic, ”Liberalismul Carpatin” este o abdicare de la esența gândirii liberale, pentru că a confunda aparența cu realitatea, forma cu esența, este o eroare gravă. Când PNL a adoptat discursul liberal fără a îmbrățișa și principiile liberale, a golit conceptul de libertate de orice sens, căci așa cum spunea Milton Friedman, ”libertatea economică este condiția sine qua non a libertății politice”. Prin distrugerea deliberată a libertății economice, prin clientelism și control excesiv al statului, ”Liberalismul Carpatin” a subminat fundațiile însăși ale democrației și ale libertății individuale. Este o tragedie a spiritului, o cronică a modului în care o idee nobilă poate fi pervertită până la nerecunoaștere, lăsând în urmă un peisaj al cinismului și al deznădejdii. Poporul român merită mai mult decât această farsă ideologică; merită un liberalism autentic, cu rădăcini adânci în istorie și cu o viziune clară pentru viitor.
Acest nou PNL pretinde că este ”de dreapta”, dar guvernează cu măsuri de stânga, vorbește despre ”stat minimal”, dar a umflat aparatul bugetar la dimensiuni grotești, promite ”scăderea taxelor”, dar inventează noi impozite și suprataxează munca și capitalul autohton. Doctrina PNL de astăzi se rezumă la un singur cuvânt: PUTEREA. Nu puterea de a face, ci puterea de a avea. Nu există o viziune despre economie, despre educație, despre sănătate, există doar o viziune despre cum se împart bugetele și cum se numesc oamenii în funcții.
Această schizofrenie ideologică a creat confuzie totală în societate. Alegătorul de dreapta, antreprenorul, profesionistul independent, nu se mai recunoaște în acest partid, care a devenit un ”partid-umbrelă” eșuat, ce încearcă să mulțumească pe toată lumea și nu mulțumește pe nimeni, trădându-și propria bază electorală în fiecare zi de guvernare.
Dacă ideologia a murit, ce ține unit acest partid? Răspunsul este cinic de simplu: BANII PUBLICI. Clientelismul a fost ridicat la rang de artă și a devenit singura ”doctrină” reală care mai funcționează în PNL.
Sub masca ”dezvoltării locale” și a ”fondurilor europene”, s-a construit un mecanism feudal de dependență. Primarii și liderii locali nu mai sunt aleși pentru viziunea lor, ci pentru capacitatea de a ”trage fonduri” care apoi sunt direcționate către firmele de casă ale partidului. Acesta nu este capitalism autentic; este capitalism de cumetrie, un sistem în care succesul în afaceri nu depinde de competență, inovație sau muncă, ci de accesul la decidentul politic. PNL a creat o clasă de ”oameni de afaceri” care nu ar supraviețui nicio zi într-o piață liberă reală, dar care prosperă sugând seva bugetului de stat. Acest ecosistem corupt a sufocat economia reală. Antreprenorul onest este strivit de controale, taxe și birocrație, în timp ce clientela de partid primește contracte cu dedicație. PNL, partidul care trebuia să fie gardianul pieței libere, a devenit groparul ei.
În disperarea de a părea modern și de a atrage un electorat tânăr pe care nu-l înțelege, PNL a făcut o altă greșeală fatală: a început să imite agenda USR, adoptând un discurs vag progresist, tehnocrat, plin de termeni importați (”reziliență”, ”digitalizare”, ”green deal”), dar complet rupt de realitățile românești. Această derivă spre un ”liberalism de stânga” culturală a alienat nucleul dur conservator și național al partidului. PNL a uitat că liberalismul românesc a fost întotdeauna și un partid național, un partid al tradiției și al bisericii, un partid care a apărat specificul românesc în fața uniformizării.
Încercând să fie ”la modă”, PNL a devenit ridicol. A abandonat clasa de mijloc, medicii, profesorii, inginerii, micii întreprinzători, lăsându-i fără reprezentare politică. Acești oameni, care așteptau seriozitate, predictibilitate și respect, au primit în schimb sloganuri goale și o atitudine de superioritate arogantă. PNL nu mai știe cui se adresează, pentru că nu mai știe cine este.
Consecințele acestei prăbușiri politice nu sunt abstracte; ele se văd în viața de zi cu zi a fiecărui român. Când principalul partid de dreapta abdică de la rolul său, echilibrul societății se rupe.
România de astăzi este o țară abandonată. Vedem un stat eșuat politic, incapabil să protejeze cetățenii (cazul Caracal, Crevedia, 2 Mai), incapabil să educe copiii sau să trateze bolnavii. Vedem o inflație care mănâncă economiile oamenilor, o datorie publică ce va împovăra generațiile viitoare și un exod masiv al tinerilor care nu mai văd niciun viitor aici.
Această dezolare este rezultatul direct al incompetenței guvernamentale promovate de PNL. Când pui în funcții cheie oameni aleși pe criterii de gașcă, nu de competență, rezultatul este dezastrul administrativ. PNL este responsabil moral pentru fiecare român care pleacă din țară scârbit de lipsa de șanse și de meritocrație.
Dar poate cea mai mare crimă a PNL nu este economică, ci morală. Prin alianțele sale contra naturii, prin promisiunile încălcate flagrant (vezi ”niciodată cu PSD”), PNL a distrus ultima fărâmă de încredere a românilor în politică. Au crescut o generație întreagă în spiritul cinismului absolut. Tinerii de astăzi învață, privindu-i pe liderii PNL, că minciuna este o virtute, că traseismul este o strategie, că onoarea este o slăbiciune. Au transformat trădarea într-o normă acceptabilă.
Când președintele țării, provenit din PNL, le spune românilor să voteze un partid pentru a scăpa de altul, doar pentru a le aduce pe amândouă la guvernare a doua zi, se produce o ruptură a contractului social care nu mai poate fi reparată, o toxicitate morală care otrăvește sufletul națiunii, generând apatie, lehamite și ură.
Filosofic vorbind, ceea ce trăim este moartea sensului politic. Liberalismul, în esența sa, este o doctrină a responsabilității. Individul este liber, dar este și responsabil pentru soarta sa, iar statul este un arbitru, nu un stăpân. PNL a inversat această paradigmă. A transformat cetățeanul în asistat (fie social, fie prin contracte cu statul) și statul în stăpân absolut, o formă de neofeudalism în care libertatea a devenit o marfă de schimb.
Hannah Arendt avertiza asupra ”banalității răului”. Răul din politica românească nu mai este spectaculos; este banal, birocratic, cotidian. Este răul funcționarului PNL care semnează un contract fraudulos fără să clipească. Este răul liderului care minte la televizor zâmbind. Când politica pierde dimensiunea etică, ea devine doar administrarea forței. PNL a golit politica de etică, lăsând în urmă doar carcasele goale ale instituțiilor.
Nu putem înțelege prăbușirea PNL fără a discuta despre elefantul din cameră: Statul Paralel. Fuziunea din 2014 și evoluția ulterioară a partidului nu au fost accidente, ci părți ale unui plan, un plan de a pune politica sub controlul structurilor de forță și de informații.
PNL a devenit interfața civilă a unui sistem militarizat de putere. Deciziile majore nu se mai iau la sediul partidului, ci în păduri, în vile de protocol, în birourile serviciilor secrete. Liderii PNL sunt, în marea lor majoritate, vulnerabili, șantajabili, având dosare ținute la sertar, căci această vulnerabilitate este garanția obedienței lor.
Democrația în PNL este un teatru de păpuși. Sforile sunt trase de oameni care nu au candidat niciodată, care nu au cerut niciodată votul poporului, dar care decid cine este ministru, cine este premier și cine câștigă licitațiile. Aceasta este capturarea statului român, iar PNL a fost complicele voluntar al acestei operațiuni.
Există încă voci, naive sau interesate, care vorbesc despre ”reformarea PNL din interior”, o iluzie periculoasă, căci un organism mort nu poate fi reanimat. Gangrena a cuprins tot corpul partidului, de la vârf până la ultima organizație locală. Structura actuală a PNL este construită pentru a rezista reformei, nu pentru a o accepta. Mecanismele de selecție sunt viciate, cultura organizațională este putredă, resursa umană de calitate a fost eliminată și oricine încearcă astăzi să schimbe ceva în PNL este fie eliminat, fie corupt de sistem.
Nu mai există anticorpi. Sistemul imunitar al partidului – onoarea, doctrina, curajul – a fost distrus, iar a spera că PNL se va face bine este ca și cum ai spera că un castel de nisip va rezista valurilor. Istoria ne arată că partidele care își trădează misiunea istorică sfârșesc prin a dispărea sau prin a deveni irelevante. PNL se îndreaptă vertiginos spre acest destin.
Suntem la finalul unei ere. Partidul Național Liberal, așa cum a fost el visat de Brătieni, a încetat să mai existe. Ceea ce vedem astăzi este un zombie politic, o entitate care poartă numele celor vii, dar are mirosul celor morți.
Aceasta nu este doar o dramă de partid, este o tragedie națională pentru că România are nevoie disperată de liberalism. Are nevoie de aerul libertății, de demnitatea proprietății, de curajul inițiativei, dar nu le mai poate găsi în PNL.
Acest text nu este un necrolog, ci un semnal de alarmă; este un apel către toți liberalii autentici care au mai rămas în țara aceasta, fie că sunt în afara politicii, fie că stau tăcuți deoparte. Liberalismul nu este o ștampilă de partid, este o stare de spirit, este curajul de a spune ”NU” imposturii.
Dacă vrem să salvăm România, trebuie să avem curajul să recunoaștem că liberalismul românesc este lipsit de conținut și că PNL a devenit o frână în calea modernizării. Speranța nu stă în resuscitarea unui cadavru, ci în nașterea unei noi mișcări, curate, curajoase, care să preia steagul căzut în noroi.
Istoria ne va judeca nu după cât de mult am răbdat, ci după momentul în care ne-am ridicat, iar tăcerea noastră de astăzi este complicitatea la dezastrul de mâine.
Dar, dincolo de rumoarea meschină a clipelor prezente și de amarul gust al unei trădări prea ușor acceptate, rămâne un ecou profund din trecut, o voce solemnă care reverberează din adâncul istoriei, amintindu-ne că ”adevărata libertate nu este decât libertatea de a alege între bine și rău, iar libertatea de a nu face nimic este un drum sigur spre pierzanie”, o maximă emblematică pentru spiritul Brătienilor, părinții fondatori care ne-au lăsat ca testament nu doar un partid, ci o întreagă filosofie de viață națională bazată pe principiul sacrosanct ”Prin noi înșine”; și, în acest punct de răscruce al destinului românesc, când Partidul Național Liberal, odinioară purtătorul acestui stindard al demnității și al progresului, care zace acum ca o ruină morală, lipsit de viziune, golit de doctrină, transformat într-un simplu vehicul al clientelismului și al intereselor oculte, ne găsim în fața unei oglinzi implacabile, forțați să recunoaștem că prăbușirea sa nu este doar o dramă politică, ci o tragedie colectivă care a pulverizat speranța unei întregi generații, a otrăvit încrederea în actul public și a lăsat România fără busolă într-o lume tumultuoasă, obligându-ne, pe noi, cetățenii, să înțelegem că acest prohod pentru onoarea pierdută a unei idei nu este un punct final, ci un strigăt de trezire, un imperativ categoric de a reconstrui, din cenușă și din deziluzie, un nou liberalism autentic, curat și neînfricat, care să readucă principiile de onoare, responsabilitate și viziune în miezul dezbaterii publice, pentru ca jertfa Brătienilor să nu fi fost zadarnică și pentru ca viitorul României să nu fie o simplă prelungire a acestui prezent compromis.
Liberalismul a murit în PNL. Trăiască noul liberalism!