În locul numit Valea Tetii, un fir de viață ce clipocește dinspre Făgăraș înspre îmbrățișarea râului-mamă, se cosește, se siripește (da, chiar așa) și se adună fânul - ultimul polog înainte ca arcul autostrăzii Sibiu-Pitești să dezlege moșnenii de rânduielile vechi doar pentru a-i lega de altele noi
Potecile înalte ale Câinenilor, sat de mocani și daneși împrăștiat în conul Arsurilor ce coboară din chica Surului în unda repezită a Oltului, chiar la întretăierea județelor Vâlcea și Sibiu, sunt bătute tot mai rar de turme de oi și câini învățați cu zerul și lupii. Ciobanii s-au tras spre burguri, și-au lăsat bâta și au apucat bastonul de cauciuc, paznici te miri pe unde, prin colțuri de mari magazine vămuite de nemți ori francezi care au înțeles (când au făcut cărțile aderării noastre) că România europeană nu înseamnă doar femei frumoase, vin ieftin (da’ bun) și vânători pe sprânceană, ci și o piață de desfacere bună de muls.
Zbaterea ochilor blânzi
Păstorii cu pulan lăcrimează și-și șterg mucii pe ascuns, holbându-se, în orele târzii, către crestele albastre pe care astăzi aleargă motociclete nervoase cu jochei subțiri în șei. Grădinile lor, odată mici raiuri din care se ridicau boghene și clăi mândre de fân, s-au înțelenit, pădurea le-a (re)luat lacomă în stăpânire. Și totuși, ici-colo, prinse încă în butoniera unor amintiri limpezi, ierburile înalte ale Făgărașului se leagănă libere, în așteptarea izbăvitoare a coasei. Unde bărbații sunt bărbați (și nici n-au apucat căile Vestului), România bunicilor încă pâlpâie. „E ultimul polog la Valea Tetii”, vestește scurt Nicolae, fiu neaoș al Câinenilor Mici. Mi-a părut, din zbaterea ochilor lui blânzi, că atunci când și-a apucat coasa, și-a înăbușit în piept și durerea despărțirii de poveștile copilăriei.
„Mațul” de un miliard de euro
„Exact pe aici, peste grădină - iar evantaiul mâinii lui stângi desface viguros aerul fierbinte - va trece un maț al autostrăzii Sibiu-Pitești”. Boița - Cornetu, mai precis, cel mai tehnic și mai scump segment de drum de pe Valea Oltului. Dichisit (pe hârtie) ca o salbă de poduri, viaducte și tuneluri, „mațul” de aproape 30 de kilometri va costa (tot pe hârtie) în jur de un miliard de euro. „Un picior de pod, pare-mi-se, va fi ridicat chiar aici, peste casa unde și-a dus zilele fericit bunicul meu, pe unde am umblat și eu, copil”. Întors înspre amintirile mocanului, spre livada din care snopi de coada șoricelului răsar din piatra de râu ce fățuiește proprietatea, îmi pare că vremurile nu s-au clintit prea mult niciodată, mute și surde la strădaniile sapiensului modern.
Drumul lui Traian, autostrada noastră
Mijesc ochii, în încercarea de a imagina un viaduct falnic ondulat peste Valea Tetii, peste pășunile, vacile și tăurașii necăjiți de muștele verii. Cum nu se formează pe retină niciun drac de pod, întorc privirea spre celălalt mal al Oltului, unde o lespede albă încastrată în mica muntelui amintește de drumul de sânge pe care au urcat, acum două mii de ani, legiunile lui Traian înspre cuibul lui Decebal, din Șureanu. „Dacă au putut romanii, om putea și noi să durăm o șosea peste munți, nu?”. Gândul încurajator nu mă convinge. Apuc furca lunguiață cu doi dinți (cel din mijloc, lipsă) și-i urmez pe mocani la deal, la polog. Ultimul polog de pe Valea Tetii.
Abecedarul unei zile de polog
Ce se întâmplă, concret, într-o zi de polog? După coasă, iarba este lăsată la uscat, o zi, două. Apoi, fânul este întors (siripit, cum se spune în Câineni). Dacă Cerul e îngăduitor și nu plouă între timp, se adună plantele uscate în locuri special amenajate, unde sunt înălțate în vârful unui par ascuțit, dând astfel formă faimoaselor căpițe. „Boghenele sunt cele mai mici grămezi de fân, n-au par de susținere și se fac, de regulă, în livezile de pe lângă casă. Căpițele sunt mai mari - uite, ce-am făcut noi aici, iar brațul i se fixează pe cele unsprezece căciuli de iarbă strânse într-o zi de muncă la Valea Tetii -, pe când clăile pot cuprinde la un loc zeci de căpițe”, mă dădăcește Costin, copil al Câinenilor, ajuns om mare la București.
În vârful căpiței, un păunjen (un ceee?)
„Apoi - a reluat trăgând cu poftă dintr-o țigară răsucită pe loc -, vezi bine că toate căpițele sunt susținute cu proptele din lemn, jos se așază o împletitură din crengi verzi, să țină fânul la un loc când îl trage omul la vale cu calul, iar în vârf - un păunjen, să nu intre vântul în grămadă și s-o risipească”. Un păunj… „Păunjen!”, și fumul albăstrui tulbură zborul anemic al unor gâze. „E, de fapt, tot o împletitură din crenguțe elastice ce se prelungește din înaltul căpiței cu o creangă mai grea. Se folosește în locurile abrupte expuse vântului”, m-a lămurit mocanul cu degete făcătoare de țigări.
Semnul de întrebare din inimă
Pe coastele repezi ale Făgărașului (pe stânga, cum cobori dinspre Sibiu) și ale Lotrului, de-o parte și de alta a Oltului (Alutus, cum îl numeau romanii), oamenii au cosit și mai cosesc iarba de mii de ani. Ultimele două decenii au marcat însă în istoria Țării Loviștei un moment de răscruce: fiii și fiicele munților merg mai întâi la școală, la Sibiu ori la Vâlcea, apoi, nerăbdători, de multe ori fără a mai îmbrățișa șansa unei facultăți, dau iama afară din țară, la muncă în Occident.
O vacă, 15 căpițe, o iarnă
„S-au împădurit livezile noastre. Oamenii și-au vândut animalele și au uitat de coasă. E greu să muncești pământul și-apăi nici nu te îmbogățești, doar ce-ți înmoi bine oasele. Păi, pentru a ține o singură vacă, aici, în iernile Câinenilor, ai nevoie de cincisprezece căpițe de fân, dacă nu mai bine. Or, noi, la Valea Tetii, abia am clădit unsprezece. Mai trebuie apoi scoase la vale cu calul… Ehe...”. Bărbatul cu ochi blânzi și brațe herculeene clipește repede, la capătul unui bilanț necruțător: „La anu’ cred că dau și io grădinile, d-apăi cât să mai trag cu ele?!”. În urma acestui semn de întrebare (chircit spre inima mocanului și a mea), se mai ridică unul, deschis în tăriile de la Valea Tetii: oare pe viaductele și podurile autostrăzii ne vor fugi mai repede copiii de acasă ori ni se vor întoarce ceilalți, deja plecați?
Între două lumi
Vatra Câinenilor este atestată documentar (prima dată) de hrisovul domnesc din 25 martie 1415, din care reiese că voievodul Mircea cel Bătrân a dăruit vama de la Genune spre administrare Mănăstirii Cozia. De reținut că până la unirea Transilvaniei cu regatul României, la 1 decembrie 1918, la Câineni a funcţionat vama dintre Regatul României și Imperiul Austro-Ungar.
Valențe istorice
Pe drumul vechi al Câinenilor (Calea Mare, cum încă îl numesc localnicii), care leagă Ardealul de fosta capitală Curtea de Argeș, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, a încercat să cucerească Terra Transalpina a lui Basarab I, însă a fost învins în bătălia de la Posada (localizată în arealul Perișani- Titești). Lupta s-ar fi purtat între 9 noiembrie și 12 noiembrie 1330. Data, memorabilă pentru noi, consemnează naşterea Ţării Româneşti.
Prima autostradă peste Carpați
Autostrada Sibiu - Pitești va avea o lungime de 122 de kilometri, fiind împărțită în cinci loturi: Sibiu - Boița, Boița - Cornetu, Cornetu - Tigveni, Tigveni - Curtea de Argeș și Curtea de Argeș - Pitești. În plus, va dispune de opt noduri rutiere și nouă tuneluri, fiind prima autostradă din România care va traversa Carpații. Ce vis!
1 miliard de euro va costa segmentul de șosea Boița-Cornetu, parte a autostrăzii Sibiu-Pitești, potrivit estimărilor constructorilor
30 de kilometri lungime va avea „mațul” de autostradă Boița-Cornetu, cel mai tehnic și mai scump segment al șoselei ce traversează Valea Oltului
„S-au împădurit livezile noastre. Oamenii și-au vândut animalele și au uitat de coasă. E greu să muncești pământul și-apăi nici nu te îmbogățești, doar ce-ți înmoi bine oasele”, Nicolae, mocan din Câinenii Mici
15 căpițe sunt necesare pentru a hrăni o vacă în lunile de iarnă (la Câinenii Mici, Vâlcea)
„Un picior de pod, pare-mi-se, va fi ridicat chiar aici, peste casa unde și-a dus zilele fericit bunicul meu, pe unde am umblat și eu, copil”, Nicolae, mocan din Câinenii Mici