Așa este și așa va fi, cât sunt domnii, dregătorii și norod. Cine vrea să înțeleagă cum merge lumea la noi lasă la o parte titlurile strălucitoare din Apus și se uită la rânduiala de aici, mai tăcută, mai practică, dar deloc întâmplătoare.
Că la noi nu se pomenesc conți, duci, marchizi, baroni sau baroneți. Statul românesc vechi se clădește pe dregătorii cu treabă clară. Nu pe nume mari, ci pe oameni puși la locul lor.
Dacă te apropii de curtea domnească, nu dai peste vreun duce la poartă, ci peste postelnic. El știe cine intră, cine iese, cine așteaptă și cine nu are ce căuta. Postelnicul nu face politică mare, dar ține ordinea fără de care domnia nu poate respira. Ușa domnului este putere, iar ca să intri trebuie s-o faci pe la el.
Mai înăuntru, la masă cu hârtii, stă logofătul. El scrie, el pecetluiește, el leagă vorba domnului de hârtie. Fără logofăt, hotărârea rămâne în aer.
Când vorba trebuie să treacă hotarul și limba nu mai este a noastră, intră în scenă dragomanul. El nu hotărăște, nu poruncește și nu judecă, dar știe ce se spune și ce se tace. Traducerea nu e meserie neutră: o vorbă întoarsă prost poate aprinde o ceartă, una întoarsă bine poate salva o domnie. Dragomanul, tergimanul curții, nu mută armate, dar mută sensuri - iar într-o lume de imperii, asta ajunge.
În pivnițe și magazii se mișcă chelarul, cu ochii pe saci, pe butoaie, pe chei. El nu poartă blazoane, dar știe exact cât poate duce țara fără să flămânzească. Chelarul este omul supraviețuirii zilnice, iar fără el orice domnie ajunge scurtă.
Alături de el, clucerul veghează asupra aprovizionării și ospățurilor mari. Nu doar că asigură hrana curții, dar organizează mesele domnești în așa fel încât să nu lipsească nimic și să nu se risipească nimic. Fără clucer, chiar și hotărârile bine gândite ar putea fi în pericol din lipsă de provizii.
Vinul nu este lăsat pe mâna întâmplării. Paharnicul îl gustă, îl toarnă, îl supraveghează. Un vin prost sau prost servit poate strica alianțe mai rău decât o vorbă greșită.
Mai aproape de domn, dar cu ochii pe rânduială, stă stolnicul. El nu aduce mâncarea, ci o organizează. Știe cine stă la masă, cine mai aproape, cine mai departe și cine deloc.
La masa domnului nu se mănâncă la întâmplare: se face politică, se măsoară ranguri și se transmit semne. Cine stă aproape este văzut, cine este împins spre margine este deja în cădere. Stolnicul înțelege aceste lucruri fără să i le explice nimeni.
El nu vorbește mult, dar mută oamenii din loc ca pe niște piese tăcute. O farfurie așezată mai în față valorează uneori cât o dregătorie. În rânduiala veche, masa nu este ospăț, ci hartă de putere. Iar stolnicul, discret și atent, este cel care știe să o citească.
Pentru ca această rânduială să funcționeze, cineva pune lucrurile în mișcare. Vătaful este omul execuției. Nu decide, dar face să se întâmple. El strânge slujitorii, îi disciplinează și se asigură că porunca nu rămâne vorbă.
Banii, aceia care nu ajung niciodată, sunt în grija vistiernicului. El strânge, el plătește, el socotește. Vistiernicul este cel mai căutat și cel mai hulit om din curte. Dar fără el, nici domnia nu durează, nici oastea nu mănâncă.
Apa, băile și curățenia țin de medelnicer. Funcție mică la vedere, dar mare la încredere. Că cine se apropie de trupul domnului trebuie să fie om sigur.
Lângă el se mișcă ciohodarul, cel care are grijă de veșmintele domnului. Nu pare mare lucru, dar cine atinge corpul voievodului atinge simbolul puterii. De aceea, ciohodarul nu este un slujitor oarecare, ci un om ales.
Peste toată această rânduială stă vornicul. El judecă, el pedepsește, el veghează. Nu veghează la granița țării, precum marchizul occidental, dar hotărârea lui ține loc de sabie și de lege. Când vornicul vorbește, satul tace.
Iar când vorba nu mai ajunge, armașul intră în scenă. El este justiția fără metafore: pedepse, temniță, execuții. Statul nu trăiește doar din rânduială, ci și din frică bine dozată. Armașul nu negociază, nu explică, nu întârzie. Prezența lui spune tot ce trebuie spus. Și adesea aplică pedeapsa capitală. Este, în fapt, brațul justiției - uneori și călăul ei. Bakó în maghiară - o etimologie vehiculată, între altele, pentru numele Bacău.
În târguri și sate, lucrurile nu sunt lăsate în voia norocului. Șoltuzul conduce comunitatea, iar ajutat de pârgari veghează și asupra breslelor. Ei știu prețurile, drumurile, mărfurile și oamenii. La noi, orașele nu au baroni, ci administratori cu nume românești. Zapciul completează această structură: el veghează asupra ordinii și a impozitelor, prevenind abuzuri înainte ca acestea să devină criză.
Pentru sate, drumuri și ținuturi, ispravnicul ține ordinea. El este statul în mișcare, prezent acolo unde domnul nu poate ajunge.
Și ispravnicii vremii ajung mici satrapi locali. Literatura noastră prinde repede acest adevăr. Când Vasile Alecsandri o pune pe Coana Chirița să exclame, cu patos comic: „Kirie eleison!… iată-mă-s isprăvniceasă!”, nu face doar teatru. Face radiografie socială. Chirița nu visează să fie baroneasă, marchiză sau contesă, ci isprăvniceasă - adică femeia care simte, prin soțul ei, cum statul se mută în casă, cum puterea capătă formă administrativă, palpabilă, locală. Alecsandri știe bine ce scrie. El însuși boier, cu rădăcini adânci în rânduiala pământeană, înțelege că la noi rangul adevărat nu vine din titlu, ci din funcție. Din faptul că poți decide, semna, pedepsi, rândui. Chirița e ridicolă, dar nu e proastă: ea știe exact unde este puterea.
La margini, acolo unde domnia se subțiază și hotarul începe să muște, stă pârcălabul. El apără cetatea. Nu este guvernator de salon, ci om de frontieră, precum cei care conduc mărcile france.
Când vorbele și judecata se termină, iese în față oastea. Spătarul strânge oamenii și armele, poartă sabia ca semn al puterii. Uneori se exprimă și în versuri, nu precum Milescu, ci ca Ienăchiță Văcărescu:
„De-a avea milostivire nu-i lucru pîste fire,
și cei ce au simțire nu pot tăgădui;
iar firea arată d-a fi nenduplecată,
de obște defăimată, n-am ce povățui.”
Când războiul nu mai încape în curte, comanda trece la hatman, cel care conduce oastea în câmp, fără ceremonii. Împreună, spătarul și hatmanul transformă porunca și rânduiala în acțiune, legând administrația de forța militară.
Caii, fără de care nimic nu se mișcă, sunt în grija comisului. El știe hergheliile, drumurile și viteza. Statul merge atât de repede cât îl duc caii.
La marginea tuturor, dar fără de care nimic nu merge, sunt slugerii. Ei aduc hrana, animalele, carnea și laptele. Statul începe întotdeauna din stomac, nu din stemă.
Și, mai ales în orașe mari, Aga păzește ordinea publică, de la porți la piețe. Nu e doar paznic, ci garanția ca legea domnului să fie respectată și orașul să nu alunece în haos.
Epoca fanariotă aduce alte reguli, dar logica rânduielii rămâne aceeași: omul sub vremi, nu titlul. Funcțiile devin investiții, statul devine rețea, dar fiecare post încă contează în mecanismul puterii.
Așa arată lumea la noi: fără titluri apusene, dar cu funcții precise. Oameni sub vremi, fiecare la locul lui.
Notă metodologică
Despre dregătoriile românești
-
Postelnic - accesul la domn, protocolul curții
-
Logofăt - cancelaria, documentele, sigiliile
-
Tergiman (dragoman) - traducător al curții, intermediar diplomatic și comercial
-
Chelar - proviziile și magaziile
-
Clucer - hrana și aprovizionarea curții, organizarea ospățurilor domnești
-
Paharnic - vinul și masa domnească
-
Stolnic - organizarea mesei ca instrument de putere
-
Vătaf - coordonarea slujitorilor, execuția poruncilor
-
Vistiernic - finanțele statului
-
Medelnicer - apa, băile, igiena curții
-
Ciohodar - veșmintele domnului, acces corporal
-
Vornic - justiție și ordine internă
-
Armaș - pedepse și coerciție
-
Ispravnic - administrație și ordine în teritoriu
-
Pârcălab - conducerea cetăților
-
Șoltuz - conducerea târgului
-
Pârgar - bresle și administrație urbană
-
Zapciu - agent fiscal și de ordine
-
Spătar - conducerea simbolică a oștii
-
Hatman - comandă militară efectivă
-
Comis - caii și mobilitatea statului
-
Sluger - aprovizionare de bază
-
Aga - ordine publică urbană (mai ales în epoca fanariotă)
Notă complementară
Despre familiile boierești vechi și epoca fanariotă
Boieria de la noi nu este, în forma ei clasică, un titlu gol, ci o slujbă legată de pământ, funcție și continuitate. Boierul stă în țară și răspunde pentru slujba sa.
Boieria veche, pământeană: Craiovești, Buzești, Băleni, Movilești, Brâncoveni, Cantacuzini, Sturzești, Văcărești. Dar și Rosetti, Bibescu, Lahovari, Racoviță. Ei dau vornici, logofeți, spătari, vistieri.
Familiile Mușat și Basarab pun bazele domniilor în Moldova și Valahia. Din Basarabi se desprind Dăneștii și Drăculeștii - ultimii cu Vlad Dracul membru al Ordinului Dragonului, Vlad Țepeș și Mihai Viteazul.
Despre Mușatini, Grigore Ureche notează în letopiseț:
„Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge; de multe ori la ospețe omora fără județu”.
Iar Ion Neculce adaugă în O samă de cuvinte:
„Lacrimile săracului nu le poate usca nici soarele, nici vântul”.
Epoca fanariotă aduce alte nume: Mavrocordați, Ipsilanti, Callimachi, Moruzi, Suțu, Ghica, Mavrogheni, Caragea, Hangerli. Funcțiile devin investiții, iar statul - rețea. Dar chiar și aici, omul sub vremi contează mai mult decât blazonul: rânduiala curții și ordinea administrativă rămân fundamentul puterii.
Sau cum scrie Dimitrie Cantemir:
„Ce iaste viaţa noastră? Abur”.
În loc de concluzie
La noi, statul se sprijină pe dregătorii, nu pe titluri. Pe funcții, nu pe ranguri. Pe oameni sub vremi, nu pe blazoane.
Că titlurile trec, dar rânduiala rămâne. Iar vremile nu întreabă cum te cheamă, ci dacă știi ce ai de făcut.