Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit 100 de ani în 2018, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii Centenarului sărbătorit de ţara noastră. Episodul pe care îl prezentăm astăzi cititorilor îl are ca protagonist pe un veteran al Armatei României: Aurelian Constantin. Această nouă poveste pe care o aducem în prim-plan face parte și ea din Programul Cultural ,,Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic.
Domnul Aurelian Constantin, din Posești, a împlinit în ianuarie venerabila vârstă de 100 de ani, dar are memoria unui tânăr. Acesta ne-a povestit despre învățătoarea din clasa I, dar și despre cum a luptat pe front în cel de-al Doilea Război Mondial. Cum a participat la declanșarea ofensivei pe frontul de Est, dar și cum a fost martor la eliberarea glorioasă a Chișinăului de către trupele române. Acesta a ajuns până la Odessa, unde a fost împușcat în picior și lăsat la vatră. Este veteran de război, dar și unul dintre gospodarii satului. Chiar și acum își face de lucru prin curte, deși puterile nu-l mai ajută și chiar dacă de aproximativ o lună a căzut și și-a fracturat piciorul. La sfârșit de săptămână, își așteaptă cu drag rudele. Soția i-a murit în urmă cu nouă ani și, cu toate că locuiește singur, nu se plânge de greutățile vieții. Secretul longevității, spune domnul Aurelian, este cumpătarea. Primăria Posești i-a înmânat titlul de cetățean de onoare, recent, cu ocazia Centenarului Marii Uniri.
J: Când v-aţi născut, domnule Constantin?
A.C.: M-am născut chiar în ianuarie 1918, acum opt luni am împlinit 100 de ani. Nu-mi imaginam că voi ajunge la vârsta asta, dar asta este situația, viața te surprinde.
J: Cum se simte un om la 100 de ani?
AC: Să știți că nu ar fi așa rea vârsta asta, dacă m-ar mai asculta corpul, însă este greu pentru că nu mai pot să fac mare lucru și, cu cât îmbătrânești, îți deschid ușa casei tot mai rar oamenii. Copiii ce mă mai vizitează constant. Să știți că plictiseala este cel mai mare dușman la vârsta asta, în rest, pot să vă spun că mă mai uit la televizor și urmăresc ce se întâmplă în politică.
J: Și vă mulțumește ce vedeți?
AC: Nu, bineînțeles, nu ai cum să fii mulțumit când vezi zbuciumul ăsta neobosit. Nu există bărbați de stat adevărați în România azi, să știți, numai personaje care au căutat să ajungă în politică din orgoliu și interes personal. Nu există decență și principii, nu am văzut pe unul care să lase de la el și să facă ceva pentru țară. Să știți că şi acum 100 de ani se certau și erau corupți, dar până la un punct, exista o legătură mult mai sinceră între politician și interesele țării. Nu știți că Manoilescu a leșinat în ‘40 când a semnat Diktatul de la Viena? Încercați să vă închipuiți că oamenii ăia chiar erau patrioți.
J: Povestiți-mi, cum era viața în perioada interbelică?
AC: Păi, ce să vă povestesc, gândiți-vă că după Primul Război Mondial, Regatul României căpătase anvergură în Europa, politicienii români aveau intrare la toate cancelariile mari din Occident, iar poporul era prosper. Îmi amintesc că îmi povesteau părinții când eram mic și apoi am auzit și la școală de luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, când armata noastră a respins atacurile germanilor. Simțeam că parcă am înviat cu toții ca neam. Acea stare de spirit a murit după al Doilea Război Mondial, odată cu intrarea noastră sub ocupație rusească.
J: Părinții dumneavoastră aveau simpatii politice atunci?
AC: Da, tata, el era cu țărăniștii. Știu că îl auzeam prin casă când zicea că vin alegerile și iar încearcă Brătienii să cumpere oameni să-i voteze. Țărăniștii, zicea tata, erau mai aproape de popor, de cei de la sat, și atunci nu era ca acum, atunci cea mai mare parte a populației stătea la sat, nu la oraș, ca azi. Dar apoi, știți și dumneavoastră ce soartă au avut Mihalache și Maniu.
J: Anii ’30 încep cu probleme în România. Vă aduceţi aminte că a fost criză?
AC: A fost, dar pe părinții mei nu prea i-a afectat. Tata era bun gospodar, avea animale, vindea pepeni și cartofi la București, ne descurcam. Aveau probleme oamenii, nu spun nu, dar la noi nu era cazul. Ai mei lucrau în propria gospodărie să am de toate și nu mi-a lipsit nici atunci nimic. Dar nu a durat așa mult criza la noi, să știți. Mai târziu am aflat că în țările mari a produs nenorociri. Așa a ajuns și Hitler la putere, că nemții ajunseseră, ditamai poporul, în mizerie.
J: Cum arăta Bucureștiul în acea perioadă?
AC: Deosebit. Am fost de două ori în copilărie cu tata, cu căruța, pentru că tata creștea pepeni, și am mers cu el la București să îi vândă în piață la Matache. Era un oraș foarte dinamic și cu altă mentalitate decât cea pe care o vedem azi. Adică oamenii își vedeau de treaba lor. Dacă ați fost în străinătate, în Occident, vedeți că și acolo oamenii au o atitudine similară, nu e ca în România de azi, unde lumea e încrâncenată, se uită urât în autobuz unul la altul. Erau alte timpuri, oamenii trăiau cu credința că sunt consecința propriilor acțiuni, mai mult decât niște victime ale sistemului, și asta îi făcea harnici.
J: Cum au fost anii de școală?
AC: Păi, pot să vă povestesc despre învățătoarea mea din clasa I, era o femeie deosebită. Îmi amintesc că nu doar că ne-a învățat să scriem, să citim, dar nu pleca din clasă și uneori prelungea orele și stătea după ultimul copil să fie sigură că a înțeles materia. Era o femeie care făcea din pasiune meseria și avea rezultate. Eu nu am făcut mai mult de opt clase, însă au fost suficiente pot să vă spun, și eram cunoscut în comună la noi la Posești ca fiind unul dintre fruntașii școlii.
J: Sunteți veteran de război. Povestiți-mi cum ați ajuns pe front.
AC: Eu eram în armată când începuseră mobilizările și am fost întrebați de superiori cine vrea să se pună pe listă pentru a apăra țara în cazul în care vom fi atacați. Ne era teamă de nemți, dar mai teamă ne era de ruși. După ce Antonescu s-a înțeles cu germanii, apoi am prins încredere că ne putem recupera teritoriile pierdute și ne-am înscris mai mulți. Simțeam că se întâmplă ceva.
J: Când ați intrat efectiv în război?
AC: Chiar la ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, plecasem cu regimentul cu trenul, cu o zi în urmă, până la Iași, și apoi ne-au trimis în seara de 21 la Sculeni, lângă Prut. La ora 2, mareșalul a dat ordinul și am început cu foc de artilerie, apoi a urmat avansarea în teritoriul străin, vorba vine, că Basarabia e teritoriu românesc și azi, chiar dacă nu vor unii să spună asta. Dimineața am trecut granița și peste câteva zile i-am forțat pe sovietici să se retragă.
J: Ați participat la luptele de eliberare a Chișinăului?
AC: A, păi cum să nu! Când frații noștri au așteptat armata română, la intrarea în oraș, cu flori. E greu de descris în cuvinte ce am simțit atunci. Acțiunea militară pentru Chișinău fusese declanșată pe 13 iulie, erau diviziile noastre combinate cu cele germane ale Wermachtului, și atunci am întâmpinat o rezistență foarte puternică din partea sovieticilor la Isacova şi Moruzeni. Acolo era sectorul Diviziei a 5-a infanterie română din care am făcut parte și eu. Am fost nevoiți din cauza sovieticilor să ne regrupăm cu germanii spre Nistru, a fost dificil.
J: Încotro ați fost trimiși să luptați mai departe?
AC: Păi, cum să vă spun, era un general neamț, Erik Hansen îi spuneau, era comandantul Corpului 54 de armată german. El a ordonat la 14 iulie introducerea în luptă a Diviziei 1 blindată română, pe aliniamentul Cobâlca, Camincea, şi apoi să dezvolte ofensiva în spaţiul dintre Orhei şi Valea Bacului, spre Chişinău, să elibereze oraşul şi să intercepteze comunicaţia Chişinău-Tighina, spre a ieşi în spatele forţelor sovietice. Abia pe 16 iulie a fost eliberat orașul. Îmi aduc aminte că peste câteva zile am primit permisie să mă duc acasă să-mi vizitez părinții. Tata citea ziarul ”Universul” și mi-l amintesc și acum cum citea cu voce tare. „Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României”. Era tare mândru de mine, așa om simplu cum era își iubea țara. (lăcrimează)
J: În țară care era atmosfera?
AC: Cum să vă zic, tata știu că era foarte fericit că citise în ziar că Maniu i-a adresat un memoriu lui Antonescu prin care îşi exprima recunoștința pentru că am recâştigat două provincii frumoase şi că am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească. După cum v-am spus și mai devreme, atunci, deși erau adversari politici, prioritar era interesul țării.
J: Ce ați făcut mai departe?
AC: Mai departe am fost dizlocați și trimiși la Odessa, acolo am fost împușcat în picior și lăsat la vatră. (râde) Acolo s-a încheiat războiul pentru mine. Odessa era un punct foarte important pentru că se afla în apropierea frontierelor României: la 150 km de Delta Dunării, 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 de km de Bucureşti şi zona petroliferă. Antonescu a cerut expres să fie angajate în principal forţe române, reprezentând majoritatea unităţilor operative. Ofensiva a început la data de 8 august ‘41, și îmi amintesc că, până la 11 august, am reușit să blocăm retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. S-au apărat foarte îndârjiți rușii, să știți. Abia după două luni am reușit să ocupăm orașul, iar reușita aparține strict Armatei României, pentru că nemții nu s-au implicat deloc.
J: Din câte știu, ați fost împușcat în picior...
AC: Păi, eram la intrarea în oraș, pe 29 august 1941, iar regimentul meu primise ordin să ia cu asalt o fabrică unde erau baricadați mai mulți soldați sovietici. Noi nu știam câți sunt, după aceea aveam să descoperim că erau doar patru, dar erau la un etaj al clădirii și trăgeau spre noi pe gaura unui geam spart. Așa că am făcut două echipe, una care să intre în clădire, iar cealaltă să tragă foc de acoperire. Eu am fost în prima echipă mandatată să ia cu asalt fabrica. Eram 10 soldați, am intrat în fugă și, căutând să nu fim ochiți de ruși, și chiar la intrarea în fabrică, am simțit o durere puternică la piciorul drept și am simțit că îmi cedează piciorul. M-au tras deoparte câțiva camarazi și am reușit să scap. Au reușit ai noștri să-i facă să se predea pe ruși și i-am predat ca prizonieri. Pentru mine însă atunci s-a terminat războiul, pentru că am ajuns într-un spital de campanie din spatele liniei de front, unde am fost îngrijit câteva zile, iar apoi trimis în București pentru recuperare, și am rămas în rezervă. Nu am mai primit ordin să mă întorc.
J: După război ce ați făcut?
AC: După război a fost foarte greu, să știți, că au venit comuniștii cu colectivizarea, a fost și foamete tot din cauza lor. România era datoare cică să plătească poporului sovietic pentru pagube de război. Inventaseră comuniștii niște societăți mixte româno-sovietice, prin ‘45, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică. Acestea au funcționat până în 1956, deci vă dați seama cât timp au supt rușii resursele țării noastre. Sovromurile astea au fost practic cea mai durabilă şi mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor din România şi a economiei româneşti.
J: Cum a fost perioada lui Dej, i-aţi aşteptat pe americani?
AC: I-am așteptat, știu că tata spunea, că după război m-am întors și am stat cu ai mei o perioadă până m-am însurat. Tata spunea că speră că Maniu și ai lui încearcă să facă o înțelegere cu americanii și să plece armata rusă de la noi. Dar ruşii au rămas în ţară până în ‘58. E drept că treptat au început să-i retragă, şi-i vedeam tot mai puţini, dar se trăia greu la început. Când au început colectivizarea, tata a fost deștept și a vândut animalele înainte, iar atunci când au venit comuniștii, nu au avut ce să îi ia.
J: Pe soția dumneavoastră cum ați cunoscut-o?
AC: Săraca de ea, a murit acum nouă ani și încă o visez, să vă spun sincer. Am cunoscut-o în ’46, în Ploiești, că mă angajasem acolo și făceam naveta o perioadă, iar apoi, după ce m-am căsătorit cu ea, m-am mutat de tot. Abia după ce au murit părinții mei, ne-am mutat la Posești și i-am lăsat pe copii la Ploiești. Am avut doi copii, un băiat și o fată. Mă rog, îi mai am și acum, slavă Domnului.
J: De Nicolae Ceauşescu, ce vă amintiţi?
AC: Păi, când a venit la putere era bine, pentru că de prin ‘62- ‘63, Dej o lăsase mai moale și plecaseră și rușii, vedeam filme americane la televizor, și când a venit Ceaușescu, pe fondul ăsta, a fost și mai ferm contra rușilor. Lumea l-a iubit și atunci în 1968, poate cel mai mult, când s-a opus ruşilor care intraseră în Cehoslovacia. Se făcuseră şi gărzile patriotice, se înscria lumea să apere ţara dacă vin ruşii iar. Aveam în memorie nenorocirile pe care le-au făcut aici. S-a trăit foarte bine după ce a venit, era mâncare în magazine, dar din ’80, după ce a început să plătească datoria externă a ţării, s-a trăit din ce în ce mai rău. Magazinele erau tot mai goale şi erau cozi şi la pâine. Totuși, după aceea a fost rău că l-au omorât. Dumnezeu nu iartă pentru că l-au omorât de Crăciun. Ați văzut ce a urmat pentru poporul ăsta după Revoluție.
J: Unde eraţi în timpul cutremurului din ‘77?
AC: Eram la un restaurant în Ploiești cu soția mea și cu niște prieteni de familie. În prima parte nu am realizat că este cutremur, când a venit unda mai puternică, am realizat că se întîmplă, am încercat să ieșim, dar eram printre ultimii din local. Nu pot să uit că, în momentul în care am ieşit în curtea restaurantului, deşi era târziu şi se terminase mişcarea seismică, am văzut nişte plopi mari, la o distanţă de vreo 50 de metri, care încă se balansau dintr-o parte în alta, şi nu era efectul berii. (râde) Era un lucru impresionant să vezi aşa ceva în urma unei mişcări seismice. Ascultam oricum la radio și auzeam că erau mormane de moloz şi oameni care scormoneau să găsească oameni în București.
J: Cum a fost după ‘90?
AC: Eu și soția mea eram deja pensionari, ne-am mutat la Posești. A fost bine pentru noi că ne-a ferit Dumnezeu de necazuri și boli. Îmi pare rău că nu a ajuns mai departe țara, atunci în ‘90 s-a ratat un moment în care România o putea lua pe calea cea bună, putea să se unească și cu Moldova, dar nu s-a vrut. Au ajuns la putere cei din linia a doua a partidului și asta a fost.
J: Care este secretul longevității, în opinia dumneavoastră?
AC: Care să fie dragul meu, cumpătarea, eu asta cred. Locuiesc singur acum, soția mea a murit acum nouă ani, dar nu mă plâng de greutățile vieții. Am văzut destule la vârsta mea și pot spune că mă uit cu demnitate în urmă. Am fost un om cinstit, cumpătat și gospodar, cum aș vrea să fie toți românii și în următoarea sută de ani.
Tata spunea că speră că Maniu și ai lui încearcă să facă o înțelegere cu americanii și să plece armata rusă de la noi. Dar ruşii au rămas în ţară până în ‘58. E drept că treptat au început să-i retragă, şi-i vedeam tot mai puţini, dar se trăia greu la început. Când au început colectivizarea, tata a fost deștept și a vândut animalele înainte, iar atunci când au venit comuniștii, nu au avut ce să îi ia.
Eu eram în armată când începuseră mobilizările și am fost întrebați de superiori cine vrea să se pună pe listă pentru a apăra țara în cazul în care vom fi atacați. Ne era teamă de nemți, dar mai teamă ne era de ruși. După ce Antonescu s-a înțeles cu germanii, apoi am prins încredere că ne putem recupera teritoriile pierdute și ne-am înscris mai mulți. Simțeam că se întâmplă ceva