Ce se întâmplă însă la Paris? Parlamentul continuă în ritmul obișnuit dezbaterile la noua lege a pensiilor, majoritatea din forul legislativ asigurând votarea legii în forma prezentată de guvern, cu puține amendamente, care nu vizează fondul problemei - creșterea vârstei standard de pensionare cu doi ani, de la 62 la 64 de ani. Protestele, privite de la distanță, pot naște întrebarea firească: dacă mai funcționează democrația chiar în țara care s-a născut democrația, acolo unde populația nemulțumită a reușit prin presiunea străzii să schimbe dinastii regale seculare în 1789, sau să provoace retragerea lui De Gaulle în 1968. Nimeni nu afirmă că Franța nu mai e o democrație funcțională: în fond, parlamentul care votează pensionarea mai târzie este cel ales de popor, deci reprezintă voința francezilor. Cei care se luptă cu scutierii sunt în majoritate tineri și cred că vor putea, prin mecanismul voturilor, dacă întrunesc o majoritate, să schimbe legea de câteva ori până vor ajunge în pragul pensiei. Observăm din Micul Paris că în Marele Paris se produce o revitalizare a „democrației străzii” prin radicalizarea manifestațiilor și a violenței. Protestele au devenit un sport național, luptele de stradă se desfășoară cu o ritmicitate de hebdomadar. Reacția și organizarea protecției ordinii publice sunt proporționale cu duritatea protestelor: gaze lacrimogene, bastoane de cauciuc, tunuri cu apă și efective sporite ale trupelor de intervenție ale jandarmeriei.
Cum se va încheia această rundă de proteste? Nu cred să-l vedem pe Macron, ieșind la ora 20 cu un mesaj către națiune în care să anunțe retragerea legii, încheind discursul patetic care va explica „am vrut, dar nu am putut” cu formula „Vive la France!”. Președintele este tăbăcit de runda anterioară de confruntări cu „vestele galbene”, temperate cu blindate scoase pe străzi pentru a apăra Arcul de Triumf, vandalizat de protestatarii care nu acceptau scumpirea carburanților cu câteva centime.
Televiziunile ne țin la curent, pas cu pas, cu protestele din toată lumea. Au dat și gruzinii în foc, atacând parlamentul care e pe cale să aprobe o lege prin care ong-urile ar urma să-și declare sursele de finanțare. Motivația de fond ar fi orientarea prorusă a noii conduceri de la Tbilisi, dar scenele de violență sunt frecvente în istoria recentă a țării care l-a dat pe Stalin. Grecia fierbe după accidentul feroviar care a produs o tragedie, italienii au ieșit pe străzi pentru a susține o grevă a transportatorilor, iar femeile protestează pentru drepturi egale cu bărbații și față de violența conjugală. La Bruxelles, cartierul UE a fost blocat zilele trecute de o amplă manifestație a fermierilor. La Chișinău, marea lovitură de stat este o mișcare dirijată a celor care scriu și vorbesc românește fără să o recunoască.
Moderatorii de la București, comentând aceste evenimente care vin în regim de breaking news, pun mereu întrebarea: când vom vedea asemenea proteste de amploare și la noi? Vorba lui Caragiale: să avem și noi faliții noștri! Să le luăm pe rând. Toate aceste teme care agită spiritele și mișcările sociale în Europa le găsim și în România.
De mult timp se află în lungi dezbateri, cu multiple contorsiuni constituționale, modificări la legea pensiilor. Se recalculează, se împachetează în formule noi calculele, s-ar vrea o renunțare la pensiile speciale, dar nu prea se știe care sunt costurile politice ale punerii în rânduială cu restul lumii a castei magistraților. Și la noi sunt pensionări anticipate, cu vechimi stabilite cu geometrie variabilă, se scot anii pentru munci grele. Se agită cei aproape 6 milioane de salariați din România când se reformează sistemul de pensii? Cum reacționează 4,7 milioane de pensionari când se aplică recalculări sau impozitări? Fenomenul francez al nemulțumirii nu s-a transmis și în România. Deci mergem înainte pe făgașul bâjbâielii în care se pritocesc, cu ghid de la Banca Mondială, viitoarele pensii.
Or fi ceva nemulțumiri, pentru că la Parlament se pune de o lege pentru a transparentiza evidențele financiare ale ong-urilor, la fel ca în Georgia? Nu am auzit că proiectul liberalului Fenechiu să fi fost de esență rusească și pro-Putin, așa cum este el perceput la Tbilisi. La fel, nu sunt mari supărări pentru starea infrastructurii feroviare, departe de posibilitatea accidentelor la mare viteză. În schimb urmărim un protest anemic în fața guvernului, care cere, pe lângă dreptul la avort , de altfel liber, și scoaterea BOR din școli! Înțelegem că suportul protestatar vine clar, după conținutul pancartelor, de la neomarxiștii ascunși prin USR și ong-uri anti-familia tradițională.
Să fie o moleșeală a spiritului civic în societatea românească, obosită după efortul protestelor care au atins ultimul vârf de exprimare violentă în 10 august 2018? Dacă urmărim cine au fost câștigătorii manifestațiilor de amploare din ultimii ani, avem și explicația înțelegerii că manipulările au reușit să păcălească mulțimile, sau că prin mijloace mai subtile, voința populară a fost anulată. După protestele anti-Băsescu, președinte a ajuns Iohannis. Cei care salvau Roșia Montană au propulsat în Parlament un partid impotent politic. Pe bastoanele încasate în 10 august de „diasporeni” s-a ridicat un oportunist sadea, până la postul de prim-vice la liberali, care se pupă cu adversarii „de moarte” de la PSD. Vedeți vreo mișcare de stradă pentru teme marginale, agitate la vreme de război, cum ar fi casele automate în magazine sau trecerea de la robor la alt indicator pentru rate?
Până să mai vedem lume multă pe străzi, care să fie convinsă că rezolvă ceva din marile probleme existențiale, va curge multă apă pe Bâstroe. România a dat o probă de civism în decembrie 1989 și de atunci, la sondaje, răspunsul majoritar este că țara merge într-o direcție greșită!