Doi creatori contemporani, Ritsue Mishima şi Yoichi Ohira, dau un suflu nou sticlei de Murano. O fuziune între tradiţia sticlăriei veneţiene şi arta Extremului Orient.
Murano nu este, aparent, insula minunată pe care şi-o imaginează lumea, mai ales prin comparaţie cu vecina ei, Burano, bogată în culori, casă a pescarilor veseli şi a dantelăreselor. Murano este un orăşel muncitoresc cu străduţe înguste, cu o înşiruire de curţi mici, de drumuri murdare, cu ziduri din cărămidă şi chiar din beton, cu vitrine prăfuite sau bătătoare la ochi. Nimic nu străluceşte, chiar dacă focul este prezent peste tot. Din această încâlceală de căsuţe, apar, de secole, cele mai frumoase obiecte pe care le-a creat Veneţia. Pentru că Murano a fost centrul nevralgic al comerţului Cetăţii Dogilor, insula pe care Colbert o invidia de moarte, fiind în stare de orice josnicie pentru a aduce la Versailles secretele ei. În acest loc noroios se naşte cea mai pură sticlărie până în secolul al XVIII-lea. Apoi, din veacul al XIX-lea, Murano începe să agonizeze, renăscând de fiecare dată pentru perioade scurte. Sunt de reţinut perioada „Liberty”, anii ’30, apoi epoca de după război, anii ’50 şi ’60, cu Venini, care a acceptat tendinţele modernismului, şi, în sfârşit, anii ’80, impulsionat de grupul postmodernist „Memphis”, iniţiat de Ettore Sottsass, ce a dominat designul italian de moblier, ceramică, sticlă şi metal.
Astăzi, întreprinderile importante s-au diversificat, multe s-au instalat pe teren ferm, excelând în produse semi industriale de mare calitate şi lucrând cu toate marile firme de design. Şi chiar dacă sticlarii străini au părăsit pentru moment oraşul, doi japonezi fac excepţie şi au reuşit să creeze o operă de renume internaţional.
Călătoria sticlarilor niponi
Arta sticlei este o artă minoră în Japonia, ţară în care totuşi artizanii erau consideraţi maeştri pe vremea când excelau în crearea bolurilor pentru ceremonia ceaiului. Or, ceramica este rudă cu sticla, având la bază aceleaşi ingrediente: nisipul, focul şi apa. În mod curios, pasiunea pentru acest material „suflat” şi pentru cristal a venit din Occident şi s-a aplicat imediat numai designului pur. Călătoria sticlarilor japonezi la Murano trebuie considerată deci drept una iniţiatică, rară şi artistică.
Yoichi Ohira, născut în 1946, după o scurtă trecere prin manufactura „Kagami Crystal”, a urmat Şcoala de Arte Frumoase din Veneţia, oraş în care s-a instalat din 1973. El s-a iniţiat în mai multe tehnici tradiţionale la manufactura „Di Majo”, apoi s-a lansat în căutări personale şi s-a consacrat numai unicatelor. Foarte apreciat de marele negustor american Barry Friedman, care îl expune regulat, poate da astfel formă materială şi suflet studiilor sale din ce în ce mai aprofundate. Dacă toate piesele lui sunt suflate şi lucrate la cald, el reinventează pentru unele dintre dintre ele vechea metodă de lucrare „a plat”, pe care o realizează cu vechile patternuri policrome: baghete de sticlă reabilitate şi reîncălzite. Invenţiile sale tehnice, adesea inspirate de marele Carlo Scarpa, de pe vremea când acesta lucra aici pentru Venini, sunt de o extremă virtuozitate, graţie suflerului Andrea Zillio şi lui Giacomo Barbini pentru tehnicile la rece, cum ar fi tăierea şi depolisarea. Nu trebuie uitaţi niciodată meşterii sticlari de la Murano. Fără ei, n-ar exista nimic. Vasele cu rotunjimea senzuală şi organică a dovleacului, cu gâtul lor minuscul şi delicat ca un peduncul, uimesc prin opacitatea intens colorată a suprafeţei, prin roşul lor cu aspectul lacului, prin diferitele tonuri de verde cremos, prin griurile şi albastrurile lagunei în furtună sau prin turcoazul, brunul cald, aproape ciocolatiu, al pământului insulei. Ele închid în culoarea atât de intensă şi densă o secretă lumină interioară care nu se relevă decât privindu-le în lumină.
Ohira a inventat, de asemenea, o serie uluitoare, „Ferestre”, un fel de turnuri cubice din sticlă amintind arhitectura raţionalistă din Italia anilor ’30 şi unele vase din porţelan semnate de Gio Ponti la Ginori. Apare iluzia că privirea ar putea pătrunde în profunzimea acestor vase în „trompe-l’oeil”.
„Am vrut să creez opere cu sensibilitatea mea japoneză, dar care sunt întotdeauna o adevărată reflecţie asupra istoriei sticlăriei veneţiene”, mărturisea artistul.
Opera lui Ohira este foarte sofisticată, rafinată şi variată. „Piesele lui Ohira par conservatoare din cauza formelor lor clasice, dar de fapt sunt de-a dreptul neobişnuite”, afirma colecţionarul Howard Lockwood.
Geometrii sălbatice, benzi vălurite şi chiar micile „ferestre” transparente tăiate în vasele lui sunt produse după tehnicile suflării, practicate încă din secolul al XV-lea. Pe unele piese, suprafaţa este incizată cu elemente decorative.
Nu se ştie de ce, la un moment dat, artistul a renunţat la culoare pentru a nu mai lucra decât sticlă transparentă, cristal, dând curs liber unor incursiuni în abis cu totul neaşteptate.
Laguna veneţiană, cu lumina ei magică şi bogata viaţă marină, şi universul, cu planetele, stelele şi meteoriţii lui, sunt cele mai importante teme din opera celuilat designer japonez, Ritsue Mishima, considerată una dintre cei mai reputaţi creatori ai sticlei contemporane. Iniţial, Mishima a fost designer de interioare. Sticla a preocupat-o din 1996.
Născută în 1962 la Kyoto, Mishima nu lucrează decât cristal, dar într-o manieră diametral opusă lui Ohira. Demersurile lor diferă şi dincolo de aparenţa formală a pieselor. Unele sunt netede şi senine, celelalte sunt aspre şi baroce. Ritsue Mishima ţine să producă cea mai cristalină şi limpede sticlă, dar creându-i protuberanţe, în timp ce Ohira mizează pe forţa culorii, singura responsabilă de modelajul formei care, oricât de simplă şi arhetipală ar fi, irdiază viaţă interioară. Cristalul „frământat” al lui Mishima, cu forme inspirate din lumea naturală, captează, încorporată şi digerată în străfundurile lui, lumina, pentru a o iradia apoi ca anumite animale din adâcul oceanului care expiră şi elimină bule luminoase şi fosforescente. O nouă lumină se proiectează atunci pe ziduri, jucându-se cu razele soarelui, producând explozii cromatice demne de focurile de artificii. Ea şi-a cucerit o poziţie specială în sticlăria italiană care mizează în primul rând pe culoare. Primele piese aveau forme clasice, elaborate şi, în acelaşi timp, graţioase. Treptat vasele au devenit mai mari şi mai grele, atrăgând atenţia prin perfecţiunea tehnică.
„Cum îmi pot exprima sentimentele? Graţie suflătorilor, nispiului şi focului. Totul se împleteşete în timpul lucrului. Se combină cu o cursă contra cronometru în timp de apar fomele. Ritmul constant al materialului şi al muncii în timpul suflării sticlei mă umple de energie şi de o pasiune mereu reînnoită. Multe piese sunt tăiate în detaliu sau polisate, astfel încât lumina pare diferită de fiecare dată”, spunea artista. Deşi vasele sunt de sine stătătoare, Mishima le aranjează adesea în instalaţii menite să creeze o compoziţie spaţială.
Vasele aparent mai puţin spectaculoase ale lui Ohira, dimpotrivă, reţin lumina. Ele nu au formele exuberante ale celor realizate de Mishima. Se înrudesc mai curând cu bureţii viu coloraţi, din care nu se văd decât urmele procesului de cristalizare, luminate discret, din interior, de o lumină care pare închisă ca în înăuntrul unei scoici sau ca un licurici prizonier între două palme închise. Astfel se creează freamătul acestei „piei” ca o pânză pictată vitrificată şi se nasc vibraţiile puternice ale sticlei.
Totuşi, cei doi artişti se întâlnesc în modul de a înţelege filosofia sticlei tradiţionale de Murano. Îi reuneşte focul. El decide rapiditatea inteligenţei omului, privilegiază imperfecţiunea, asimetria. Asupra acestui subiect, Japonia şi Murano se întâlnesc, departe de designul industrial. Frumuseţea accidentelor, neprevăzutului, a fineţii sau ponderii materiei, a forţei subiacente sau a tresăririlor mâinii, obţinerea unor tente niciodată egale, pe scurt, tot ceea ce face reputaţia sticlei de Murano, se întâlnesc cu lecţiile seducătoare de zen japonez pentru a realiza o sticlă deosebit de vie.