Acum câteva săptămâni am publicat, într-un alt periodic, un articol scris sub indignarea puternic resimţită în legătură cu tratamentul de care au avut parte copiii unei familii române în Norvegia. Am aflat, în legătură cu acel caz foarte cunoscut, că practica absurdă a separării copiilor de părinţi, în situaţii minim problematice, nu este o raritate în respectiva ţară. Am adăugat, la comentariul meu asupra acestei proceduri, amintirile pe care le aveam asupra relatărilor întrucâtva mai vechi ale presei internaţionale cu privire la faptul, relevant pentru o tristă inumanitate, că soldaţii norvegieni din forţele ONU, prezente în fosta Iugoslavie, obişnuiau să se distreze împuşcând câini sărmani, fără stăpâni, victime inconştiente, fiinţe vii însă şi ele, din acel teritoriu statal supus unei destrămări nedrepte. Am pretins în respectivul text că România ar putea să fie, măcar privitor la asemenea comportamente, un exemplu superior de atitudine civilizată. Iată însă că am de suportat amara încercare, apărută aproape ca o răzbunare morală faţă de poziţia mea. Devine cunoscută, prin mediile noastre, istoria incredibilă, sinistră, a unei grădini zoologice româneşti, în care cei câţiva lei şi tigri din cuşti erau hrăniţi cu biete animale părăsite, abandonate. Nu îmi pun decât o întrebare: până la ce grad de sălbăticie a sufletului şi al indiferenţei faţă de viaţă poate degenera omul? Albert Sweitzer a primit Premiul Nobel pentru Pace în calitate de promotor energic şi hotărât al respectării vieţii în sine. Vreau să cred cel puţin că un al doilea fapt de acest gen nu mai poate fi întâlnit în România sau oriunde în lume. Există legi care penalizează sever comportamentul rău, implicit cruzimile faţă de animale. Nu voi mai intra însă niciodată într-o grădină zoologică având inima uşoară şi bucuria simplă, sinceră, de până acum.