Sala Palatului este uriașă! Ea permite ample desfășurări de forțe tehnice și artistice de care regizorul Răzvan Mazilu a profitat din plin. Spectaculoase jocuri de lumini chiar și deasupra sălii (light design Costi Baciu), decoruri uriașe (scenografia Dragos Buhagiar), joc actoricesc pe toată suprafața generoasă a scenei, chiar și pe căile de acces ale publicului, printre rândurile de scaune. Totul pentru ca cel prezenți să se simtă implicați în show, părtași la el nu doar un simpli spectatori pasivi. Și așa s-a și întâmplat!
Povestea este cunoscută: șase bărbați sunt concediați și încearcă să facă față situației, fiecare cum poate mai bine. Unii au familii, alții sunt singuri; unii sunt îndrăzneți alții timizi; unii sunt bine făcuți alții pirpirii sau grăsuți… Îi leagă disperarea că nu vor putea trece nici măcar de ziua de astăzi, darămite de cea de mâine! Și caută soluții… Un afiș al trupei Chippendales și întâlnirea cu unul dintre striperi - frumos, înalt, musculos, tatuat, mândru, bogat (aparent) - îi convinge că o seară de spectacol în care ei, Jerry, Dave, Malcolm, Harold, Calu' și Ethan vor apărea goi-pușcă în fața unui public în exclusivitate (probabil) feminin îi va salva din colapsul financiar. Întâi trebuie acceptată ideea! Greu, foarte greu! Apoi trebuie înjghebat spectacolul de muzică și dans… Și mai greu căci unii au trei picioare stângi, alții nu au voce deloc, altora ritmul le lipsește cu desăvârșire iar timiditatea și pudoarea sunt obstacole uriașe. Drumul de la ideea la punerea ei în practică este un râsu-plânsu jalonat cu depresii, speranțe, renunțări, încercări ratate de sinucidere… Cei șase se ajută unul pe celălalt conștienți că doar împreună vor reuși. O susținere neașteptată vine din partea soțiilor care, sub spoiala de frivolitate sunt de fapt femei iubitoare care înțeleg, destul de târziu dar înțeleg, despre ce este vorba și nu ezită să își susțină soții într-un demers cel puțin ciudat. Și, totul e bine când sfârșește cu bine, spectacolul ajunge la final și aplauze entuziaste îi răsplătește pe protagoniști.
Ca de obicei, Răzvan Mazilu a ales foarte bine distribuția. Ca în majoritatea spectacolelor, i-au stat alături minunații Lucian Ionescu și Ana Bianca Popescu. Trupa se completează cu Magda Catone, Mihai Mitrea, Tudor Cucu Dumitrescu, Ciprian Teodorescu, Tobi Ibitoye, Laur Dragan, Ana Bianca Popescu, Cristina Danu, Oana Puscatu, Anca Florescu, Maria Alexievici, Ana Udroiu, Mircea Constantinescu, Matei Hotaranu, Catalin Nicolau, Dan Pughineanu, Dragos Spahiu care toți și-au dat sufletele pe scenă jucând, trăind, dansând, cântând cât s-a putut de bine. Toți merită apreciere și respect. Conduși de o mână de maestru ei au scris povestea pe scenă cu emoție puternică, implicare totală și dăruire sinceră, până la epuizare.
Răzvan Mazilu semnează regia, coregrafia șu costumele spectacolului. La costume, aș avea o reținere… Înțeleg că acest musical vorbește limba americii după ce filmul a vorbit-o pe cea a Angliei. Dar de ce să faci din personajele feminine păpuși de plastic, false și stridente într-un nejustificat contrast cu realitatea bărbătească cenușie dar profund dramatică, este o întrebare la care nu găsesc răspuns. La fel cum nu găsesc răspuns la calitatea scăzută a amplificării într-o sală ce pare a se dori asemenea celebrei Olympia din Paris ( dovadă lista de spectacole pe care le găzduiește). Trecem însă peste aceste neajunsuri - actorii-cântăreți-dansatori ne ajută mult - și punem o altă întrebare: când se va mai putea vedea spectacolul The Full Monty/ Goi pușcă, o productie a companiei Wonder Theatre, în București și în țară?