Continuând această tematică cu ajutorul lui Murray Newton Rothbard şi al Manifestului Liberal, trebuie spus că birocraţii au de luat o sumedenie de decizii cruciale. Ei trebuie să hotărască cum să fie învăţământul. Tradiţional sau progresist? Antreprenorial sau socialist? Concurenţial sau egalitarist? Segregat sau integrat? Religios sau laic? Să includă educaţia sexuală sau nu? Să pună accent pe artele liberale sau să fie vocaţional? Şi oricum ar face-o vor rămâne mulţi lipsiţi de tipul de educaţie pe care-l doresc.
Dacă însă învăţământul ar fi privat, fiecare grup de părinţi ar putea patrona propriul său tip de şcoală. De fapt, şcolile ar acoperi întregul spectru, de la cele tradiţionale la cele progresiste; unele ar experimenta educaţia egalitaristă, fără note, iar altele ar pune accentul pe învăţarea riguroasă a materiilor, utilizând sistemul concurenţial al notelor; unele şcoli ar fi laice, altele religioase; unele ar fi liberale, accentuând virtuţile liberei iniţiative, altele ar favoriza diferite tipuri de socialism.
Rothbard îşi fundamentează teza propunându-ne să privim spre industria de cărţi şi reviste, pentru că ele reprezintă o formă de educaţie extrem de importantă. Piaţa revistelor, fiind una liberă, conţine toate tipurile de publicaţii cerute de consumatori: există reviste sociale, liberale sau de tot felul de orientări ideologice; publicaţii academice; şi nenumărate reviste dedicate intereselor speciale şi hobby-urilor, precum şahul sau muzica.
Piaţa cărţilor are o structură similară: există cărţi de largă circulaţie sau specializate. La fel se poate întâmpla şi cu învăţământul, unde poate apărea o „piaţă a şcolilor”. Prin contrast, dacă ar exista o revistă unică, de stat, cum ar trebui să fie liberală sau socialistă?
Rothbard propune, aşadar, un sistem educaţional la fel de diversificat ca şi acela al majorităţii celorlalte mijloace educaţionale. Şi se întreabă ce reacţie ar provoca statul dacă ar folosi banii contribuabililor pentru a pune la punct o reţea naţională de reviste şi ziare, după care i-ar obliga pe toţi oamenii sau pe toţi copiii să le citească?
Sau ce s-ar întâmpla dacă s-ar interzice publicaţiile care nu corespund „standardelor” unei agenţii de stat? Fără îndoială că o astfel de propunere ar fi privită cu oroare, deşi e exact tipul de regim impus în şcoli. O presă publică obligatorie ar fi considerată un atentat la libertate, dar libertatea educaţională nu e la fel de importantă? Nu sunt oare ambele - libertatea presei şi cea a educaţiei - mijloace vitale pentru informare şi educarea publicului, libera cercetare şi căutarea adevărului? Ba, poate că suprimarea învăţământului liber ar trebui privită cu mai multă indignare decât cea a libertăţii presei, fiindcă asistăm la „spălarea” creierelor neformate ale unor copii, pentru a se supune aparatului de stat.
Paul Goodman prezintă învăţământul ca pe un vast sistem penitenciar. Iar Murray Newton Rothbard completează spusele acestuia în Manifestul Liberal, precizând că dacă târâm tineretul în închisori, sub pretextul „educaţiei”, cu profesori pe post de gardieni, de ce nu ne-am aştepta să obţinem nemulţumire, alienare şi revoltă? Unul dintre motivele care explică această tiranie e altruismul prost orientat al clasei de mijloc, crede Goodman. Membrii acestei clase simţeau că muncitorii, sau „clasa de jos”, ar trebui să aibă şansa de a se bucura de învăţământul pe care îl apreciază ei atât de mult. Iar dacă muncitorii şi copii lor sunt ignoranţi, trebuie să se recurgă la coerciţie - „spre binele lor”.
Rothbard consideră că a-i obliga să se înscrie în sistemul de învăţământ pe acei copii care nu au aptitudini şi nici interes constituie o pervertire criminală a minţilor şi sufletelor lor. Iar Goodman afirmă că celor mai mulţi dintre copii le-ar face bine dacă li s-ar îngădui să lucreze de la o vârstă fragedă, ca să înveţe o meserie şi să înceapă să facă lucruri pentru care sunt potriviţi. Ideea că cineva trebuie să obţină o diplomă de bacalaureat înainte de a putea să muncească - adaugă el - e o absurditate.
Albert Jay Nock - teoretician al individualismului - a denunţat în perioada interbelică sistemul educaţional pentru că obligă masele „needucabile” să urmeze o formă de învăţământ, din pricina unei credinţe egalitariste în capacitatea identică a tuturor copiilor de a fi educaţi. Adică, în loc ca sistemul să-i atragă pe acei copii care au aptitudini pentru a merge la şcoală, el îi sileşte pe toţi să o frecventeze, denaturând vieţile celor care nu au abilităţi şcolare şi ruinând învăţământul adecvat pentru cei cu adevărat educabili. Nock a arătat că dacă obligi să intre în învăţământ o întreagă masă de copii care nu pot absorbi educaţia clasică, atunci educaţia trebuie orientată spre învăţământul vocaţional. Pentru că marea problemă este orientarea către învăţământul universal.
John McDermott sau Paul Goodman acuză clasa de mijloc că i-ar fi obligat pe copiii muncitorilor, mulţi cu aptitudini şi valori diferite, să se integreze într-un învăţământ public conceput după tiparul clasei de mijloc. Rothbard apreciază însă că nu atât altruismul prost orientat e de vină, cât încercarea conştientă a cercurilor conducătoare de a-i face pe oameni să se supună aparatului de stat, cu ajutorul învăţământului public obligatoriu.
Şi încă o precizare marca Rothbard. El face referire la un program privat care a ales deliberat tineri ce au abandonat liceul şi în câteva săptămâni i-a învăţat o meserie şi a reuşit să-i angajeze la diverse firme. În 10 ani de învăţământ public aceşti tineri au învăţat mai puţin decât în câteva săptămâni de pregătire privată intensivă, orientată către obţinerea unui loc de muncă!