Poate că n-ar strica să se reia la Banca Centrală Europeană discursul lui Mario Draghi, potrivit căruia relansarea economică e dependentă de măsurile guvernelor şi de relaxarea fiscală, sugerând că politica monetară poate doar să câştige timp până când îşi ating scopul politicile economice.
Din asta s-ar înţelege că stabilitatea preţurilor n-ar trebui să fie un deziderat în sine, rupt de stimularea economiei. Fiindcă la deflaţie se ajunge doar atunci când se încearcă să se conserve preţurile fără a privi spre perspectiva de creştere economică.
Iar cei care văd preţurile precum o constantă şi nu concep că relaxarea cantitativă (quantitative easing - QE) oferă doar un răgaz până se iau măsuri economice sunt politicienii. Ei interpretează trunchiat conceptul de stabilitate a preţurilor, fără să ia în considerare că societatea funcţionează după principiul cerere-ofertă.
Ca să dăm un exemplu la întâmplare, suprataxarea bunurilor de consum în condiţiile ieftinirii materiilor prime cu scopul conservării preţurilor nu ţine cont de cerere şi ofertă şi ar trebui, pentru ca o astfel de măsură să fie sustenabilă, ca guvernul să se asigure că cetăţenii realizează un consum minim şi într-o anumită structură.
Practic, acest lucru a fost încercat prin intermediul quantitative easing, dar atât timp cât criza a fost însoţită de o reaşezare a nivelului şomajului şi a puterii de cumpărare QE se vede că ar putea avea rezultate doar într-o fază iniţială, când se produce supraîndatorarea menajelor.
După care, banii puşi pe piaţă pe baza relaxării cantitative nu mai sunt utilizaţi. Asta pentru că - fără să existe acea pârghie a unui consum minim - intră în scenă şomajul şi micşorarea salariilor ca urmare a acţiunii mecanismului cerere-ofertă.
Ca să rezum, echilibrul se poate atinge fie pe seama relaţiei cerere- ofertă, fie a unor instrumente administrative, ca în comunism. Dacă dorim să acţionăm secvenţial, să fim comunişti din punct de vedere al finanţării deficitului bugetar, dar capitalişti din cel al performanţei economice, apare o discrepanţă.
De ce nu merge, aşadar, ca băncile centrale să facă QE fără ca guvernele să ia măsuri fiscale? Pentru că într-o anumită secvenţă, cea a politicii fiscale, se operează cu instrumente administrative, iar în cealaltă, a realizării profitului, cu instrumentar de piaţă. Această dublă măsură cu care e “tratat” fenomenul economic poate să ţină şi de nepricepere, dar, mai degrabă, e vorba de corupţie.
Oare de ce nu prezintă nimeni lucruri într-o astfel de cheie, dacă schema e atât de simplă? Pe de o parte, populaţia trebuie să aibă o gândire cât mai liberală pentru a fi dinamică şi competitivă, dar asta numai pentru ca, pe de altă parte, politicienii din ce în ce mai stângişti - indiferent cum se autointitulizează partidele lor - să obţină foloase necuvenite de pe urma solidarităţii sociale.