După două tentative, în 1994 şi 1999, organizatorii Festivalului Wodstock au sperat anul acesta să se apropie de euforia sfârşitului anilor 60. Miley Cyrus şi The Black Keys, au urcat pe scenă, din 16 până în 18 august, alături de vechi glorii din 1969, cum ar fi John Fogerty.
În august 1969, mişcarea Flower Power era într-un moment de vârf şi cultura hippie trăia o epocă de glorie. După 50 de ani de la lansarea acestui festival legendar, câteva staruri ale muzicii cotemporane au urcat pe scenă, celor doi solişti deja amintiţi alăturându-li-se cântăreaţa R&B Janelle Monae şi trubadurul folk Brandi Carlile, Imagine Dragons şi Chance the Rapper.
Un loc de onoare l-au avut câteva legende de la Woodstock-ul original: John Fogerty, Country Joe McDonald şi Canned Heat, care au împărţit scena primei ediţii cu Jimi Hendrix, Janis Joplin şi Joe Cocker, şi-au luat din nou chitara.
Evenimentul a avut loc în 16, 17 şi 18 august în nordul Statului New York, la 180 de kilometri de locul în care, cu 50 de ani înainte, peste o jumătate de milion de tineri americani au cântat şi au făcut dragoste în ploaie şi noroi, ajutaţi din plin de droguri şi de speranţa într-un viitor mai bun.
Ediţia din 2019 a dorit să glorifice pacea, dragostea şi unitatea, cu un catalog de genuri mai variat şi într-un cadru mai festiv. Organizatorii au dorit, de fapt să reînvie un mit.
În august 1969, când societatea americană era sfâşiată de războiul din Vietnam, de liberatatea sexuală şi de droguri, Festivalul de la Woodstock, care aştepta în jur de 50.000 de spectatori, a reunit aproape 500.000.
Organizatorii Michael Lang, un tânăr antreprenor, doi producători americani, Joel Rosenman şi Artie Kornfeld, au fost rapid depăşiţi de evenimente şi de afluenţa de public care i-a obligat încă din prima zi să lase intrarea liberă. Pe drumurile ce duceau spre locul festivalului s-au format ambuteiaje înfiorătoare, care i-au obligat pe artişti să vină cu elicopterul şi au împiedicat mii de persoane să asiste la concert. În pofida instalaţiilor perturbate de mulţimea strânsă, a lipsei de hrană, a ploii, a noroiului şi a tuturor drogurilor timpului, concertele s-au desfăşurat în general într-o atmosferă calmă.
“În 1969, oamenii au venit pentru trei zile de pace, de muzică, de experienţă comunitară. Aceasta a făcut din Woodstock un festival atât de special. Sperăm că şi acum oamenii vor reintra în această stare de spirit şi că vor pleca de aici cel puţin cu ideea că au trăit o extraordinară lecţie de viaţă”, a mărturisit Michael Lang revistei Billboard.
Adevărat eveniment al contra-culturii, festivalul a continuat să fascineze generaţiile următoare. “Trei zile de pace şi de dragoste”, promiteau organizatorii.
În realitate, festivalul s-a desfăşurat în comuna Bethel, la 100 de kilometri de Woodstock, din cauza petiţiei lansate de locuitorii oraşului care nu doreau să vadă apărând mii de persoane în localitatea lor. În final, fermierul Max Yasgur a acceptat să-şi închirieze terenul, din 15 până în 18 august, pentru 50.000 de dolari (echivalentul a 350.000 de dolari de acum). În amfiteatrul gigantic a evoluat pleiada de artişti legendari. Atunci, industria muzicală nu era la fel de puternică precum în zilele noastre. Cel mai bine plătit a fost Jimi Hendrix, cu o reţetă de 18.000 de dolari.
Printre marii absenţi s-a numărat formaţia Rolling Stones, a cărei muzică era considerată de organizatori prea violentă. N-a fost nici John Lennon, interzis în America din cauza poziţiei sale pacifiste, iar The Doors au refuzat invitaţia, Jim Morrison, aflat într-un proces după un concert dezastruos la Miami şi în plină criză de paranoia fiind convins că va fi agresat şi omorât pe scenă. A fost însă remarcată, mai ales, absenţa lui Bob Dylan.
Dintre evoluţiile celor 32 de artişti care au urcat pe scenă multe au rămas gravate în amintire.
Dintr-un eveniment oarecare, Woodstock a devenit mitic. El a marcat apogeul mişării hippie şi a schiţat premisele erei moderne. Modă, ecologie, reţele sociale… După 50 de ani, moştenirea Woodstock se află pretutindeni.
Mişcare hippie a schimbat relaţia tinerilor cu moda. Această mişcare în care muzica joacă un rol important s-a răspândit în doi-trei ani în întreaga lume occidentală. Şi asta, într-o epocă fără internet.
Frédéric Monneyron, care a scris împreună cu Martine Xiberras, Le Monde hippie, susţine: “Sportswear şi streetwear au început de acolo. Priviţi coperta discului Abbey Road al formaţiei Beatles: John Lennon poartă costum şi ghete de baschet”. Jeanşii devin o piesă de bază a garderobei americane masculine şi feminine. Corpul şi sexualittea se eliberează, ca şi codurile modei. Marii creatori se pliază şi ei: Jean Bouquin, care îi crea ţinutele lui Brigitte Bardot, dar şi Yves Saint Laurent, care declina pantalonii pentru femei şi motivele africane.
Şi tot fenomenul Woodstock influeţează şi mişcările ecologice şi gustul pentru viaţa în comunitate. Tinerii care aderau la mişcarea hippie veneau adesea din rândurile burgheziei americane.
“Fără contra-cultura americană, pentru care Woodstock este simbolic, iPhpone-ul n-ar exista!” susţine profesorul universitar Frédéric Monneyron. “Împreună” şi revoluţia psihedelică, de asemenea. “Scriitorul Timothy Leary, care milita pentru folosirea ştiinţifică a drogurilor psihedelice, vorbea despre conectarea omenilor prin intermediul LSD. Steve Jobs a făcut-o cu computerul…”
După ediţia istorică din 1969, au fost organizate două noi ediţii, în 1994 şi 1999. Dar aceste “Woodstock bis” n-au mai fost la înăţimea primei ediţii.
Un album CD al festivalului de la Woodstock a stârnit imaginaţia colecţionarilor. Amatorii rock-ului psihedelic şi-au “smuls” unul din cele 1969 de exemplare conţinând aproape în totalitate piesele ascultate la festival. Jimi Hendrix reluând Imnul American, Santana şi muzicienii săi în transă în timpul piesei Soul Sacrifice, reluarea cântecelor grupului Beatles de către Joe Cocker... În imaginaţia colectivă, Woodstock a supravieţuit numai graţie imaginilor captate de Michael Wadleigh în documentarul distins cu Oscar. În realitate, festivalul de atunci, care a durat patru zile, nu poate fi rezumat în cele 225 de minute imortalizate de Michael Wadleigh.
Este ceea ce demonstrează albumul Woodstock: Back to the Garden, The Definitive Anniversary Archive, care conţine aproape toate cântecele ascultate la Bethel între 15 şi 18 august. De la memorabila evoluţie a lui Crosby, cu Stills & Nash, la aceea, uitată, a lui Bert Sommer, de la anunţurile difuzoarelor la strigătele spectatorilor, experienţa Woodstock este captată de această ediţie limitată a CD-ului conţinând 342 de piese, dintre care 267 inedite.
Cele 1969 de exemplare - cifră simbolică – ale Woodstock: Back to the Garden, The Definitive Anniversary Archive s-au vândut în totalitate în câteva săptămâni, în pofida preţului exorbitant de 800 de dolari exemplarul.
“Nu m-am îndoit niciodată că se va epuiza. Am militat pentru producerea mai multor exemplare… Ştiam că nu vom avea greutăţi în găsirea unui public interesat”, a declarat istoricul muzical Andy Zax, care s-a ocupat de producerea albumului.
Aceste înregistrări înflăcărează imaginaţia colecţionarilor pentru că ele permit o nouă pespectivă asupra Woodstock-ului. Ele permit ascultarea entuziasmului publicului la concertele lui Sly and the Family Stone şi Canned Heat, apariţii eclipsate de cele ale lui Joe Cocker, Santana şi Jimi Hendrix din documentarul lui Wadleigh. De altfel, ele pun în lumină show-urile unor artişti uitaţi de camerele de filmat, ca Bert Sommer.