Nu geniile schimbă istoria, ci fanaticii, sugerează Gustave Le Bon, o mare personalitate ţinută „la distanţă” în epoca pollitically correct.
Acesta explică faptul că inventatorii pot modifica pe termen lung o civilizație; fanaticii, care au o inteligenţă redusă, dar un caracter energic și pasiuni violente, sunt cei care pot fonda religii, imperii sau să răstoarne lumea cu susu-n jos.
Vocea lui Pierre l’Ermite (preot din Amiens și lider al primei cruciade) a determinat milioane de oameni să-și abandoneze casele și să se îndrepte spre Orient; cuvintele unui individ bântuit de viziuni, e vorba de Mahomed, au creat forța necesară pentru a cuceri lumea greco-romană; un călugăr obscur, ca Luther, a trecut Europa prin foc și sabie.
Le Bon susține că inclusiv iacobinii, care făceau paradă cu rațiunea lor, erau ghidați tot de pasiuni și misticism, o atitudine de sectă. Iacobinul nu este un raționalist, ci un credincios. Departe de a-și întemeia credința pe rațiune, modelează rațiunea după credința lui și cu toate că discursurile lui sunt inundate de raționalism, îl folosește foarte puțin în gândire și în comportamentul său, atrage atenţia Gustave Le Bon.
Și acest context îmi amintește de felul cum au câștigat aderenții mișcării totalitare din perioada interbelică, ce au avut dramaturgi care scriau piese cu personaje ce ziceau că atunci când aud vorbindu-se de cultură le vine să pună mână pe pistol, cadru completat eventual de propagandă cu incinerări de cărţi „reacţionare” în piața publică.
Asta în măsura în care Kant avertizează că popoarele lipsite de cultură sunt ușor de manipulat. Deci cad pradă acestui comportament de sectă.
Deci ce arbitrează acum „campionii” dreptăţii, care fac ca vremurile să înceapă să se asemene foarte mult cu cele național socialiste de odinioară? Lipsa de educație. Iar dacă un apostol jurist de la noi ajunge să critice perioada Thatcher - Reagan, în condițiile în care nu trebuia să ne oprim la ei, ci să mergem mai departe, e evident că ne confruntăm cu un declin educațional de care profită prorocii de serviciu, „maeştri” ai argumentaţiei eclectice puse pe masă.