„Într-o anumită măsură, geniul lui Richard Wagner (Leipzig, 22 mai 1813 - Veneția, 13 februarie 1883) reprezintă culminația triumfală a unei lungi linii de mici funcționari obscuri îndrăgostiți de Dumnezeu și de muze”. Remarca malițioasă, inserată de criticii Antoine Goléa și Marc Vignal în dicționarul închinat marilor muzicieni ai lumii, tradus și completat la noi de Oltea Șerban-Pârâu (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010), este completată de câteva explicații: „Mama lui, Johanna Rosine Pätz (1778-1848), dăruită pentru arta dramatică, s-a căsătorit cu grefierul de poliție Friedrich Wagner (1770-1813), el însuși actor amator, al cărui frate, Adolf, om de litere și teolog, se bucura, se spune, de aprecierea lui Goethe”.
Bastard?!
Cât despre frații și surorile lui Richard, Albert (1799-1874) avea să devină cântăreț și regizor; Rosalie (1803-1837), actriță, avea să fie interpreta Margaretei din Faust de Goethe chiar la premiera de la Leipzig; Louise (1805-1871) își va urma sora pe scenă; Clara (1807-1875) s-a căsătorit cu cântărețul Wolfram, iar Otilia (1811-1883) - cu filologul Herman Brockhaus, al cărui discipol avea să fie Nietzsche. Doar Julius (1804-1862) a fost un simplu bijutier. Iată, așadar, o tradiție ancorată în preocupări artistice. Apariția pe lume a lui Richard Wagner - trebuie spus - a fost prinsă încă de la început într-un mare semn de întrebare. Cum Friedrich Wagner a fost doborât de tifos la câteva luni după nașterea lui Richard, iar Johanna s-a recăsătorit cu Ludwig Geyer (1778-1821 - actor, portretist, și poet, prieten intim al familiei Wagner) la doar nouă luni de la pierderea soțului, s-a speculat că muzicianul ar fi fost, de fapt, fiul celui de-al doilea bărbat. Ce nebunie!
Blestemul taților
„Nu există nicio dovadă - aveau să consemneze biografii Antoine Goléa și Marc Vignal în dicționarul lor -, dar Wagner va ezita întreaga viață, neștiind care era adevărul: creația lui abundă de orfani obsedați de figura tatălui - cu atât mai îngrijorătoare pentru el cu cât Geyer era evreu”. Dincolo de orice dilemă, al doilea tată s-a prăpădit și el repede, murind - culmea coincidenței - tot la vârsta de 43 de ani, ca Friedrich. Micuțul Richard, crescut mai mult de surorile lui decât de ghinionista, nervoasa și religioasa Johanna, a răspuns bucuros înclinațiilor artistice moștenite din familie compunând de la vârste fragede poeme tragice laborioase. Era un cititor pasionat și un admirator al lui Beethoven. A urmat studii la Dresda și la Leipzig și, fără a sta prea mult pe gânduri, a hotărât să urmeze o carieră de muzician. „Născut în zodia Racului, a cărui personalitate bogată, afectivitate labilă și independentă se adaptează greu structurii învățământului oficial, Richard a găsit în Theodor Weinlig, cantor la Thomasschule, un profesor pe gustul său. Dar grăbit să treacă direct la practică, fără a mai aștepta să-și însușească noile cunoștințe, Wagner va conta pe intuiție pentru a deveni un bun tehnician și virtuoz” - apreciau biografii Antoine Goléa și Marc Vignal.
11 ani de dezamăgiri
„Mai mult - considerau în continuare cei doi critici muzicali -, Richard voia să producă efectele sonore pe care i le dicta inspirația. Tehnica? O inventa el însuși, aservind-o vrând-nevrând expresiei artei sale, plină atât de stângăcii, cât și de trăsături de geniu, de contradicții estetice care nu se rezolvau decât în unitatea demersului. Până la urmă, acesta a fost Wagner, iar operele sale o dovedesc cu prisosință. Richard debutează în lumea muzicală profesionistă în 1833, ca dirijor la teatrul din Würzburg, și vreme de unsprezece ani va fi prins în vârtejul unor mari dezamăgiri. Aflat mereu în fugă după bani, muzicianul fuge, la propriu, de creditori, polițiști, foști binefăcători. Este măcinat de eșecuri afective și profesionale, mizerie și boli care, la rândul lor, generează acute stări depresive.
„Olandezul zburător”, ce mai furt!
În primul an al acestei goane după celebritate și bunăstare, Wagner, director muzical al trupei Bethmann, a întâlnit-o pe Minna Planner (1809-1866), cu care avea să se însoare în 1836. „Cuplul va rătăci de la Magdeburg la Königsberg, apoi către Riga (1837), înainte de a eșua la Paris (1839). În această epocă, Wagner era autorul necunoscut al câtorva piese pentru orchestră sau pian nu de mare interes și a trei opere, cărora le scrisese el însuși libretul, punând în evidență un geniu care-și căuta identitatea: «Nunta» (1832), lăsată neterminată la sugestiile ironice ale surorii lui Rosalie, «Zânele» (1834) și «Interdicția de a iubi» (1836)” - mai notau Antoine Goléa și Marc Vignal. Wagner a scris articole în „Gazeta muzicală” condusă de Schumann la Leipzig pentru a supraviețui, în timp ce lucra febril la „Rienzi” și „Olandezul zburător”. A vândut subiectul acestei ultime piese ce avea să devină celebră libretiștilor Foucher și Révoil, dar asta nu l-a împiedicat să părăsească Franța, să se retragă la Curtea Regală de Saxa (unde este angajat, în 1843, pe postul de capel-maistru) și să se prezinte în Germania drept autor incontestabil al operei „Olandezul zburător”.
Crai, mare crai
Tot acum Wagner intră în anturajul „Asociației patriotice” și salută revoluțiile care asaltau vechile orânduiri europene și-i constrângeau pe prinții germani la numeroase concesii. Este vremea când Wagner creează opere cu subiect istoric/mitologic („Minele lui Falun”, 1842; „Maeștrii cântăreți”, 1845; „Friedrich Barbă-Roșie”, 1846; „Nibelungii”, 1847), se împrietenește cu Liszt și cu revoluționarul Bakunin, savurează aerul demonstrațiilor de stradă, aleargă printre insurgenți - pe numele său fiind emis un mandat de arestare saxon -, și, în cele din urmă, fuge (specialitatea casei!), trece fraudulos granița și se exilează în Elveția, la Zürich. Nu peste mult timp, revine la Paris, apoi din nou la Zürich, într-un ritm amețitor și extenuant. Printre picături, o seduce pe Jessie Laussot, soția unui om de afaceri bordelez, care nu stă însă cu mâinile în sân. La solicitarea încornoratului, Wagner este alungat din Bordeaux. Asta nu-l împiedică, inspirat de ultimul amor (pe Minna, soția, o neglijează total, sub pretextul - dezvăluit prietenului Liszt - că „e sufocantă”), să redacteze „Iudaismul în muzică” (1850) și „Opera și drama” (1851). După ce înainte elaborase eseurile „Arta și revoluția” și „Opera de artă a viitorului”.
Triplă criză existențială
De la Jessie Laussot, seducătorul Richard trece la Mathilde, soția noului său binefăcător, Otto Wesendonck. Inspirat din nou, pregătește capodoperele „Tristan și Isolda”, „Învingătorii” și „Parsifal” (1857). „Munca la opera Tristan și Isolda reprezintă o perioadă fundamentală în viața lui Wagner - menționau istoricii Antoine Goléa și Marc Vignal. Lucrarea marchează, într-adevăr, conștientizarea violentă, nevrotică a orizonturilor deschise muzicianului de revelația geniului său. Traversează o criză fațetată divers: materială - pentru că Wagner trăiește în mare parte din generozitatea prietenilor -, afectivă - pentru că menajul lui se destramă (oricare ar fi fost talentele lui de a-și transforma amorurile, în care pe el îl instigă doar perioada cuceririi, în «tragedii exemplare») -, filosofică - pentru că, studiindu-l pe Schopenhauer, Wagner își recitește propriile lucrări și le descoperă brusc rădăcini și prelungiri pe care nu le bănuia”.
Un admirator secret și extravagant
Richard Wagner a vânat neobosit capodopera care să-i aducă bani și recunoaștere, iar după semieșecul cu „Tannhaüser” de la Opera din Paris, orașele germane i se (re)deschid dintr-odată, sensibile poate la entuziasmul care-i cuprinsese pe Baudelaire, Reyer, Téophile Gautier, printre primii care au recunoscut geniul wagnerian. În această etapă a vieții, prins între două aventuri - cu Mathilde Meyer și Frederika Meyer -, Richard flirtează discret și cu Cosima, fiica amicului Liszt, căsătorită cu Hans von Bülow. Anul 1863 se risipește într-un interminabil șir de concerte dictate de eternele griji financiare, într-un galop nebun prin Rusia, Ungaria, Austria, Cehia, Germania… Efort în zadar. Cocoșat de datorii, la capătul puterilor, Richard își compune epitaful: „Aici odihnește Wagner, care n-a ajuns nimic pe lume, nici măcar cavaler al vreunui ordin de doi bani”.
Într-o dimineață de aprilie...
Paradoxal, momentul critic coincide cu urcarea pe tron în Bavaria a extravagantului rege Ludovic al II-lea, un admirator neștiut al nefericitului muzician. „Într-o dimineață de aprilie - relata istoricul Jean des Cars în volumul Ludovic al II-lea al Bavariei sau regele nebun (Editura Trei, 2018) - baronul Pfistermeister era chemat de rege. Șeful de cabinet socotea că tânărul suveran era preocupat de situația militară din ducate. Fiindcă, într-adevăr, veștile din nord erau alarmante. Se vehicula că prusacii se pregăteau să năvălească în Iutlanda, în peninsula daneză și pe insulele din largul coastei estice a Danemarcei”. Aiurea! „În dimineața cu pricina - consemna Jean des Cars -, lui Ludovic nu-i stătea gândul la Danemarca. Pe el îl interesa un om, un bărbat a cărui operă îl bântuia de ani buni, un bărbat pe care voia să-l cunoască, să-l ajute, să-l încurajeze, un bărbat pe care-l dorea găsit imediat: Richard Wagner”. Din acel moment, norocul și-a întors fața către muzician.
Trai pe vătrai, nenică!
Ludovic al II-lea a achitat toate datoriile lui Richard, l-a instalat pe muzician într-o vilă pe malurile lacului Starnberg și a aprobat construcția teatrului închipuit de Wagner… Cosima i-a dăruit, la rândul ei, trei copii, două fete și un băiat - Isolda, Eva și Siegfried -, înainte să-i devină (și) soție, în 1870. Viața de odinioară a copilului Richard, îndrăgostit de muzică și poezie, căpătase un luciu turnat într-un adjectiv propriu, wagnerian...
140 de ani s-au împlinit pe 13 februarie 2023 de la moartea muzicianului Richard Wagner
„Pentru Wagner orice creație era imperfectă, deci proastă, pentru că Dumnezeu nu a putut să creeze decât mutilându-se”, Antoine Goléa, istoric muzical
Richard Wagner a murit la Veneția, în 1883, în urma unei crize cardiace. Suferea însă de erizipel, dizenterie, tulburări ale vederii și ale sistemului nervos.
Wagner a fost înmormântat în grădina vilei Wahnfried din Bayreuth