Am scris recent două articole cu roboţi. În primul remarcam că, spre deosebire de operatorii umani de la call-center, roboţii îţi spun pe nume, ceea ce arată că n-au 7 ani de acasă. În cel de-al doilea, ziceam că dacă se ajunge ca roboţii să ia locul muncitorilor, politicienii îi vor pune, cu siguranţă, să achite taxe şi contribuţii de pensii. Dar m-am mai gândit şi am realizat că e greu ca roboţii să se substituie creierului uman. Pot să depăşească puterea de calcul a oamenilor, însă, în definitiv, pe ei cine-i programează?!
Haideţi să vedem cum procedează roboţii în momentul de faţă. Verifică toate variantele până identifică soluţia. Nu manifestă inspiraţie, creativitate, ci muncesc până găsesc rezultatul. Robotul pare un prost harnic. Fiindcă oamenii inteligenţi ţin opţiuni deschise. Şi, când apare o problemă, reacţionează, capacitează creativ resursele deţinute şi o rezolvă.
Pentru ca un robot să ajungă la performanţele creierului uman e nevoie să fie cuantic. Un fel de Stephen Hawking, căruia i se captează semnalele de pe cortex. Roboţii pot câştiga partide de şah în faţa campionilor, ca Deep Blue cu Garry Kasparov, dar n-au capacitatea să revoluţioneze apărarea siciliană. Ei vor procesa mai rapid datele furnizate de programator, însă nu vor inventa nimic.
Aşadar, oricât s-ar crede IT-iştii Dumnezei, ei nu pot stabili la robot decât un algoritm, cel care l-a făcut pe Murphy să exclame: Fereşte-te de proştii harnici! Mai există însă şi vorba că cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte. Confucius a postulat că dacă-ţi place ceea ce faci, nu vei munci nici măcar o zi.
Dar nu acesta vreau să fie mesajul de final, ci acela că vă închipuiţi ce tragedie ar fi dacă roboţii s-ar apuca să aplice strict, fără imaginaţie, şi fără să crâcnescă reglementările strâmbe ale politicienilor?