ROBOR a devenit un personaj. Unul care „face”, „drege”, „decide”. Și, mai nou, unul căruia i se cer explicații.
Una dintre acuzații este că similitudinea cotațiilor ar indica o coordonare. Acest argument nu rezistă. Literatura de specialitate - de la teoria jocurilor la microstructura piețelor - arată că, în medii cu informație comună și șocuri similare, convergența nu e excepția, ci regula.
Conceptul de common knowledge este esențial aici. Băncile operează în același cadru macroeconomic și au acces la aceleași date privind inflația și lichiditatea. În aceste condiții, reacțiile tind să fie similare - nu pentru că ar comunica între ele, ci pentru că procesează aceleași semnale. Este ceea ce, în teoria jocurilor, se numește echilibru Nash într-un mediu cu informație simetrică: fiecare participant își optimizează decizia ținând cont de ceea ce știe că și ceilalți știu.
Până și elevii de liceu învață că, în condiții de inflație, dobânzile cresc. Nu este o subtilitate de laborator, ci un mecanism de bază. Când toți actorii văd aceeași inflație, reacțiile converg nu din coordonare, ci din manual.
A confunda acest echilibru cu o „înțelegere” e o eroare clasică de interpretare.
ROBOR rămâne, în această logică, un indicator, nu un decident - unul convenabil atunci când realitatea trebuie să aibă un vinovat.
Mai mult, literatura privind cartelurile - de la George Stigler la Jean Tirole - arată că stabilitatea unui cartel depinde de monitorizare și sancționare. Membrii trebuie să detecteze rapid deviațiile și să le poată pedepsi credibil.
Piața interbancară nu oferă aceste condiții.
Un cartel în care participanții nu văd în timp real tranzacțiile celorlalți rămâne, în cel mai bun caz, o construcție teoretică.
Se adaugă incertitudinea. Băncile nu operează doar cu informație comună, ci și cu necunoscute - fluxuri de lichiditate imprevizibile, comportament al clienților, șocuri externe. Într-un astfel de mediu, coordonarea devine nu doar dificilă, ci irațională. Fiecare actor își protejează bilanțul, nu o înțelegere fragilă.
Cotațiile sunt doar o parte a ecuației. Tranzacțiile, volumele și condițiile de lichiditate sunt greu de observat în timp real. Orizontul este scurt, iar nevoile - idiosincratice. În aceste condiții, o înțelegere tacită nu este doar dificilă, ci aproape imposibilă fără a lăsa urme.
Există și un alt argument, mai puțin intuitiv, dar solid: costurile de deviație. Într-un cartel clasic, fiecare participant are un stimulent să reducă prețul pentru a câștiga cotă de piață. În piața interbancară, mecanismul este diferit. O bancă ce cotează sub piață își asumă riscuri de lichiditate și de bilanț care pot depăși câștigul pe termen scurt. Disciplina nu vine dintr-o înțelegere, ci din constrângeri interne de risc.
Aceasta este logica economică, nu o justificare.
În plus, trebuie înțeleasă natura pieței monetare. Nu este o piață de bunuri, unde prețurile pot fi manipulate prin restrângerea ofertei. Este o piață a lichidității, unde dobânda se formează din echilibrul dintre cerere și ofertă, influențat decisiv de banca centrală. Coridorul de dobândă — între facilitatea de creditare și cea de depozit — acționează ca un ghidaj structural, așa cum arată literatura de politică monetară, inclusiv lucrările lui Michael Woodford privind transmiterea ratelor de dobândă.
În acest cadru, variațiile ROBOR nu sunt arbitrare. Ele reflectă poziția lichidității în interiorul coridorului și așteptările privind politica monetară. Empiric, corelația dintre dobânda de politică monetară și ratele interbancare este bine documentată.
Un alt element ignorat frecvent este dimensiunea internațională. Creșterea dobânzilor după 2022 nu a fost un fenomen local, ci parte a unui ciclu global de înăsprire monetară, determinat de inflație, șocuri energetice și tensiuni geopolitice. De la Federal Reserve la Banca Centrală Europeană, până la economii emergente, costul banilor a urcat sincron. România nu a făcut excepție — și nici nu avea cum. Modelele de tip global financial cycle, dezvoltate de economiști precum Hélène Rey, arată dependența puternică de condițiile externe de finanțare.
În acest context, a izola evoluția ROBOR și a o atribui exclusiv factorilor locali este o simplificare.
Mai există și dimensiunea instituțională. Sistemul bancar operează sub supraveghere strictă, la nivel național și european. Reglementările sunt mai stricte decât în trecut, iar cadrul de supraveghere este mai robust. Acest context limitează spațiul pentru comportamente anticoncurențiale și crește costurile unor astfel de derapaje.
În fine, există argumentul macroeconomic fundamental: băncile nu operează în vid. Sunt intermediare într-o economie cu deficite ridicate, inflație volatilă și dependență de finanțare externă. Costul banilor nu poate fi decuplat de aceste realități. Iar când ele includ inflație ridicată și un ciclu global de creștere a dobânzilor, direcția devine, în linii mari, previzibilă — chiar dacă nivelul exact rămâne incert. A sugera contrariul înseamnă a ignora legătura dintre finanțe și economia reală.
Din perspectivă academică, explicația parcimonioasă nu este o înțelegere complexă și fragilă între instituții, ci reacția rațională a unor actori la aceleași constrângeri și informații.
De regulă, explicația simplă rămâne cea corectă.
Problema nu este conspirația piețelor, ci disconfortul față de realitatea pe care o reflectă.
Este mai ușor să suspectezi un indicator decât să accepți ce spune prețul banilor.
Prețul banilor nu minte. Interpretarea poate.
Când realitatea devine incomodă, tentația nu este să o înțelegi, ci să o acuzi.