Un stat eșuat este incapabil să mai furnizeze servicii publice, este neputincios să-și controleze resursele, este nevolnic în a organiza viața de zi cu zi a țării și nu este în stare să-și păstreze în siguranță propriii cetățeni. Eu cred că România trăiește un paradox dureros: pe de o parte este o democrație membră a Uniunii Europene, cu toate premisele unui stat emergent. Pe de altă parte, România dă din ce în ce mai des semnele unui stat fragil care nu este în stare să deservească cetățeanul și care se apropie cu pași repezi de un eșec. Am șapte argumente pentru teoria mea:
Statul român a eșuat în a ne asigura serviciile publice medicale și de sănătate la care avem dreptul prin Constituție. Spitalele statului român au ajuns un loc și de multe ori chiar o cauză a morții.
Statul român a eșuat să livreze cetățeanului său educația și învățământul de care orice societate are nevoie pentru a se dezvolta. Deopotrivă învățăcei și învățători de la școala primară până la școala doctorală se refugiază în gloate care vânează suficiența notei 5. Acest lucru se resimte zilnic în nivelul de cultură generală națională la pământ, în rata mare a analfabetismului funcțional, dar și economico-financiar, precum și în incompetența majorității covârșitoare a celor cocoțați în posturi de conducere. Scroafa e în copac și pretinde că e privighetoare.
Statul român eșuează perpetuu în ultimii 30 de ani în a construi cetățenilor săi infrastructura firească și necesară oricărei societăți civilizate. Drumul asfaltat și apa curentă sunt pentru mulți europeni moștenire a civilizației romane; pentru români sunt încă - în mileniul III - niște obiective ce par greu de înfăptuit.
Statul român a eșuat în administrația publică: birocrația, suficiența și corupția sunt atributele care înlocuiesc în România eficiența, performanța și corectitudinea actului administrativ și funcționăresc.
Chiar în timp ce scriu, statul român eșuează să-și construiască generația de mâine: tinerii fug mâncând pământul către alte state mai promițătoare și-și trag după ei - cei ce pot - părinții, frații, rudele. Satele României rămân populate cu primari aroganți, înconjurați de bătrâni părăsiți și disperați că nu are cine să le aducă un pahar cu apă atunci când cad la pat.
Statul român a eșuat să obțină un mediu de afaceri prosper: antreprenorul este privit mai curând drept dușman decât partener. Contribuabilul e mic și neputincios în fața barierelor birocratice greu de ridicat. “Statul pro-business” este doar o lozincă găunoasă în gura unor politicieni efemeri.
Dar cel mai tare doare când statul român eșuează în a oferi și a păstra siguranța vieții cetățenilor săi, când îi îngroapă cu nepăsare sau când cu indiferență îi împinge de la spate să plece din țară.