„Viața - când nu-i suferință - e joc. Trebuie să fim recunoscători Franței de a-l fi cultivat cu măiestrie și inspirație. De la ea am învățat să nu mă iau în serios decât în întuneric și-n văzul lumii să-mi bat joc de toate. Școala ei e aceea a unei parfumate și săltărețe neseriozități. Prostia vede peste tot scopuri; inteligența, pretexte. Distincția și grația superficialului e marea ei artă. Să pui talent în lucrurile de nimic - adică în existențele și învățăturile lumii - este o ucenicie la îndoielile galice”. Aceste gânduri trecute pe curat de Emil Cioran, gânditorul care recunoștea franc că Franța l-a învățat să mănânce și să-și cultive stilul, sunt, dacă vreți, reperele de căpătâi ale unui dezrădăcinat forțat să se reinventeze departe de Rășinariul copilăriei strivit sub cizma austro-ungară.
Parisul i-a inoculat gânditorului valah microbul libertății, al unei libertăți totale pe bazele căreia și-a construit existența de apatrid sadea. Cioran, despre care s-a susținut - nu fără un miez de adevăr - că a trăit toată viața din burse propovăduind ideea de sinucidere fără a apela personal la acest gest disperat, a cunoscut bine universul bulevardier al Hexagonului.
Despre Franța, cu dragoste
L-a contactat direct în 1937 (prin intermediul unei burse, evident) și nu l-a mai părăsit până la finalul aventurii lui telurice. Deși a condamnat rigiditatea și morbul înțepenit al limbii lui Voltaire, Cioran a adoptat-o și și-a scris cărțile - zece la număr - în acest lexic ordonat și precis. „Ce-aș face dacă aș fi francez?” - se întreba fiul Mărginimii într-un eseu (abandonat) închinat vechii Galii la începutul anilor ’40? „M-aș odihni în cinism”, își răspundea, inconfundabil, cel alintat în familie Luț (diminutivul lui Emil/Emiluț). Fibra intimă a „păreristului” Cioran lua în răspăr Franța, nu și civilizația crescută din această patrie care l-a primit și l-a izbăvit poate de un destin rău. Cum altfel ne-am putea explica următoarele rânduri? „Franța nu are filosofie, dar are stil, nu are un sentiment al sublimului, dar îi place să vorbească despre el și vorbește, în genere, bine, elocvent, nu are sentimentul tragicului, dar are tratate despre tragic și crede că tragedia a fixat stilul lumii galice și, fapt esențial și impardonabil, Franța nu are o mare muzică”.
Nația decadentă
Pentru cei care erau convinși că Emil Cioran a luat la mișto doar regatul de bălegar al României, trebuie să fie surprinzătoare (și poate reconfortante) tușele acestea zgâriate pe blazonul unui pământ care l-a adoptat: „Franța - mai scria filosoful - are o veritabilă religie a bunului-gust și a bunului-simț, are chiar simțul decorativului, are roman pentru că francezii știu să vorbească (au cultivat o veritabilă artă a conversației), dar Franța nu are mituri. Iar un popor fără mituri - aprecia Cioran - este pe cale de a se depopula. Rodnicia unui popor se revelă în nașterea și-n aderența la mituri, în lupta, suferința și moartea pentru ele”. Concluzia? „Franța și-a transformat miturile în concepte, golindu-le de sensuri. A devenit astfel o nație decadentă, căci așa începe decadența, prin retransformarea miturilor în concepte”. „Curios - observa, la rândul lui, criticul și istoricul literar Eugen Simion -, pentru că Cioran, care se îndoia de toate valorile umanismului european, apără în acest eseu (n.r. - «Despre Franța») miturile, considerându-le de neînlocuit pentru vitalitatea unui popor. «Cioranienii» noștri de astăzi uită acest lucru și, de câteva bune decenii, nu fac decât să le discrediteze și să ceară scoaterea lor din cultură, considerând că ele ne țin în loc, împiedică europenizarea, mondializarea noastră. Tânărul Cioran neagă, adevărat, substanța unor mituri (mioritismul, de pildă), dar - după cum se vede - nu neagă funcția lor majoră într-o cultură. Ceea ce este corect...”.
O replică de legendă
În încheierea eseului dedicat țării în sânul căreia a devenit faimos, Cioran conchidea (nu fără o notă de malițiozitate): „Franța iubește plăcerile inteligenței, salonul, rațiunea, micile perfecțiuni. Pe francezi îi domină însă urâtul clarității, un urât lipsit de infinit. Franța este, se știe, patria neseriozității. S-a îndestulat cu sine. Ea nu va deveni țara periculoaselor subtilități, nu mai avem ce învăța de la ea. Și-atunci, cine-i va găsi formula ostenelilor?”. Verdict dur, suspect însă de reveniri spectaculoase care îi vor permite românului să-i vânture Franței țarinele, boem, cu bicicleta. Și, mai mult decât atât, să-i rezerve toți anii pe care pronia i i-a dăruit cu generozitate. Emil Cioran avea să se stingă din viață la Paris, în vara anului 1995, ziua 20, luna iunie, cu mințile tulburate (în ultimii doi ani) de o maladie perfidă, Alzheimer. O legendă urbană pariziană depune mărturie asupra unei replici memorabile oferite de senilul Cioran unui emul, pe stradă: „Sunteți Cioran, celebrul filosof?” - l-ar fi întrebat personajul rămas anonim. Răspunsul autorului eseului „Amurgul gândurilor” ar fi picat sec: „Am fost”.
L-a „mântuit” pe Mircea Eliade
Emil Cioran și-a „încondeiat” cu precizie chirurgicală prietenul de-o viață: „Încăpățânarea mea de a susține că Eliade nu era credincios și nici măcar hărăzit să fie vine din faptul că nu îl văd limitându-se în profunzime, condiție fără de care nicio obsesie nu este posibilă, iar ruga este cea mai mare dintre toate. Doar fapta îl preocupa, «opera», randamentul în cel mai nobil sens al cuvântului. Când îi spuneam că nu «muncesc» aproape niciodată, nu voia și nu putea să mă înțeleagă. Îi era străin orice gen de nihilism, fie el și metafizic. Nu se poate închipui în ce măsură ignora seducția lâncezelii, a plictisului, a vidului și remușcărilor”.
De partea Binelui
În completare: „Cine era atunci? Cred că pot da răspunsul: un spirit deschis către toate valorile cu adevărat spirituale, către tot ce se împotrivește morbidului și îl învinge. Credea în mântuire, era vădit de partea Binelui, alegere nu lipsită de primejdie pentru un scriitor, dar providențială pentru cineva care respinge prestigiul negației sau al disprețului. Oricât ai fi fost de demoralizat, nu mai puteai rămâne astfel după ce stăteai de vorbă cu el”.
Heil Hitler!
La Universitatea din București, unde studia filosofia, Emil Cioran a fost coleg cu Mircea Eliade și Constantin Noica. Ca și aceștia, sibianul a fost influențat de charismaticul profesor de etică Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, Cioran s-a lăsat sedus de filosofia lui Kant, Shopenhauer și, evident, Nietzsche, extrem de prizat în epocă. În 1933, odată cu obținerea unei burse de doi ani la Berlin, tânărul gânditor român a căzut (și) în plasa ideilor lui Adolf Hitler, care în acea perioadă tocmai ce-și consolida poziția politică. Revenit în țară, Cioran avea să cocheteze cu ideologia legionară, fără a deveni însă membru al mișcării conduse de Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, după stabilirea în Franța, Emil va repudia tot ce-a scris în legătură cu grupările extremiste.
Banu’ nu-i ochiu’ dracului
De remarcat că de-a lungul carierei literare, Emil Cioran a acceptat un singur premiu, pe primul („Rivarol”, pentru cea dintâi creație în franceză: „Précis de décomposition”/„Tratat de descompunere”, 1949), în condițiile în care i s-au propus numeroase recompense, inclusiv financiare. În noiembrie 1988, de pildă, Academia Franceză i-a conferit marele Premiu „Paul Morand”, în valoare de 300.000 de franci. Filosoful român l-a refuzat.
Glorie postumă în Balcani
În 1990, opera lui Emil Cioran a început să fie publicată și în România eliberată de chingile comunismului radical. Volumul „Pe culmile disperării”, de exemplu, a fost (re)editat de „Humanitas” într-un tiraj de 150.000 de exemplare, succes de librărie care l-a determinat pe autor să exclame în stilu-i caracteristic: „Era inevitabil să dobândesc o glorie postumă în Balcani”.
27 de ani s-au împlinit pe 20 iunie 2022 de la moartea lui Emil Cioran
Dintr-un interviu cu partenera de viață a lui Cioran, Simone Boue: „Dacă era întrebat: «Sunteţi Cioran?», răspundea «Nu!».
„Există două tipuri de filosofi: cei ce gândesc asupra ideilor și cei ce gândesc asupra lor înșiși”, Emil Cioran
Când era foarte bolnav și avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost”.
1955 a fost anul în care Emil Cioran a fost sancționat de Nicolae Bolboașă ca „ideolog reacționar”, „legionar” și „apostol al morții”, „dușman al noii forme de viață, socialismul”.