Deschiderea se rostogolește dinspre istoricul literar Paul Cernat: „Hazardul obiectiv al aniversărilor a făcut ca Tristan Tzara și Ion Vinea (Ion Eugen Iovanache, născut în 17 aprilie 1895, la Giurgiu) să fie născuți la o zi și un an distanță. Lui Vinea i se datorează și numele universalizat jucăuș al prietenului său, Tzara, doar prenumele fiind găsit de junele Sami. Avem, așadar, un nume valiză, cu doi autori și mesaj clar: trist în țară. Colegi la revistele post-simboliste Simbolul și Chemarea, Vinea și Tzara au petrecut, în adolescență, vacanțe de neuitat la moșia Gîrceni, județul Vaslui, a familiei celui din urmă, și vor exersa jam session-uri poetice pentru mai târziu. Conform unor date, neobositul coureur Vinea l-ar fi dus, prima dată, «la fete» pe mai tânărul său amic.”
Manifestul de la Zürich
După majorat, în septembrie 1914, tânărul Samuel se înscrie la Universitatea din București, dar după doar un an de studiu, pleacă în Elveția, la Zürich, unde începe cursurile Facultății de Litere și Filosofie. Se declanșase Primul Război Mondial. La Zürich, evreul român se alătură grupului care lansa, în 1916, la celebrul Cabaret Voltaire, curentul care avea să revoluționeze și schimbe pentru totdeauna fața artei și a literaturii: dadaismul. În martie 1918, când românii fremătau în jurul Unirii, Tristan Tzara publică incendiarul Manifest Dada, pildă a genialității sale, cu celebrul strigăt: „Ideal, ideal, ideal. Cunoaştere, cunoaştere, cunoaştere. Bum-bum, bum-bum, bum-bum.”
Începuturile unei scârbe…
Nedumeriri, confuzii? Ce conținea, concret, acest manifest? Limpezirea vine chiar dinspre autorul lui: „Începuturile lui Dada nu erau începuturile unei arte, ci ale unei scârbe. Scârba de magnificenţa filosofilor care de 3.000 de ani încoace ne-au explicat totul (la ce bun?), scârba faţă de pretenţia acelor artişti reprezentanţi ai lui dumnezeu pe pământ, scârbă faţă de patimă, de răutatea autentică, bolnăvicioasă, aplicată acolo unde nu merită, scârbă faţă de o nouă formă de tiranie şi restricţie, ce nu face decât să accentueze instinctul de dominaţie al oamenilor în loc să-l potolească, scârbă faţă de toate categoriile catalogate, de falşii profeţi în spatele cărora trebuie să cauţi interese băneşti, scârbă faţă de acei despărţitori între bine şi rău, frumos şi urât”.
Fuga la brațul suedezei Greta
Doi ani mai târziu după ce dă lovitura cu Dada, Tristan, deja unul dintre cele mai în vogă personaje ale boemei pariziene, fuge de sub lumina reflectoarelor. La propriu! Își ia iubita (și viitoare soție), pe artista suedeză Greta Hnutson, și dispar împreună un timp apreciat ulterior de Tzara drept raiul vieții sale. La revenirea pe Sena, întemeietorul dadaismului iese rar în lume, nu epatează, intrând ușor-ușor în legendă. În această perioadă de căutări și renunțări care mai mult i-au accentuat aura, Tristan Tzara acordă un interviu senzațional prietenului brăilean Ilarie Voronca, asistat de poetul B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane. Interviul este publicat în franceză, în numărul 12 din aprilie 1927 al revistei de avangardă Integral. Spicuim, întru răsfăț și desfătare, câteva fragmente memorabile.
Surâsul-evadare
Începutul (de unde tragem concluzia că dadaistul-șef locuia în chiar inima Parisului): „Vila în construcție pe un cer care se dilată. Montmartre foarte aproape, cu o voce distinctă în moliciunea aerului. Calea Juno, ca un șorț, se umflă în bătaia vântului și pasul suge - ce bomboană de mentă! - sânul acestei dimineți. Coborâm, Fondane și cu mine, câteva trepte, urcăm altele. Obrazul lui Tzara, îmi zice Fondane, e plin de o căldură rece, între el și tine circulă curenți golf-streams, mâncând din turmele iceberg-urilor. Nu uita, dragul meu Fondane, nu uita surâsul lui Tzara, acest nimb, acest saxofon, surâsul-evadare. Asta să fie cheia ce poate deschide sertarul ierburilor, semaforul care întrerupe mersul trenurilor, al sentimentelor, Steaua Pâlpâitoare a Degetului tău, Tzara. Lumea reinventată urmează liniile mâinii sale, un cuvânt ca un salt periculos și ce puncte cardinale ochii.” Avea verb Voronca, să recunoaștem.
Profetul poet în halat de casă
Ia, mai departe: „Iată-ne în marele atelier de pictură, statuile și măștile negre anunță în liniștea magică apropierea profetului poet în halat de casă, vocile într-o cameră vecină se deplasează ca dulapuri din stejar (bătrâni). Cărți, lucrări de Picasso din prima perioadă (a avut și altele?), un Picabia (n.r. - Francis Picabia, pictor avangardist francez) cu linii metalice. JUAN MIRO, MAX ERNST (n.r. - Joan Miro, pictor, sculptor și ceramist Catalan; Max Ernst - pictor, sculptor, grafician și poet german)). Alte case se înalță în curte, acoperișurile se caută, în curând un sărut va cuprinde ferestrele, camerele, imperceptibilul ne traversează ca o aripă. Respirația se oprește. Și brusc, Tzara. Iată-l oferindu-ne țigări cu unghiile îngălbenite. Cum venise acolo? Nu l-am văzut coborând scara. Privesc cu neliniște pereții. Firește, TZARA, o garoafă la butoniera fotoliului. Dar memoria devine stilou, coperta creierului se deschide.”
Se desfac aripile poveștii
„Vrei să știi, Domnule Voronca, de ce nu mă mai manifest public? De ce m-am închis în solitudinea arterelor mele, de ce nu mai boxez în stradă, de ce nu mai sparg geamurile acestei publicități mediocre? Să ne întoarcem puțin în timp, vrei?” - își chestionează Tzara prietenul sosit dinspre Dunăre. Și povestea dadaismului își desface astfel, magnific adică, aripile: „În 1908, revista Literatura publica, sub semnătura mea, o scrisoare deschisă adresată lui Jacques Riviere, scrisoare care i-a inspirat pe Aragon, Breton și Soupault. Subiectul acestei faimoase anchete: «De ce scrieți?». Polemicile pe care le-a suscitat au clarificat granițele câmpurilor de bătaie și au fost bogate în descoperiri: era pentru prima dată când o problemă de conștiință se punea deschis creierelor adormite de trista muncă a scrisului.”
Scrisul: valențe, scopuri, interese
Dar să-l urmăm pe Tristan: „Ziceam în această scrisoare: «Scriu pentru a descoperi oameni.» Și, într-adevăr, am descoperit oameni, dar care m-au dezamăgit într-atât, încât această rațiune a dispărut în întregime, ca bruma, din cadrul vizual, din preocupările mele. Faptul însuși că obiectul decepției mele este și astăzi de o manieră pe care o cred relativ cea mai demnă de atenție, nu face decât să crească tristețea mea. Mi-am dat seama, în sfârșit, că ceilalți scriau dacă nu pentru a urca, socialemente vorbind, cel puțin pentru a-și face un depozit în banca relațiilor lor, care într-o zi le va deschide ușile unei Academii de care prea puțin mi-a păsat. Continui să scriu pentru mine, chiar pentru moment și, negăsind alți oameni, mă caut mereu. Vrei să-ți vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine.”
Reproșuri
Și Voronca, și Fundoianu, și noi ascultăm: „Contrar zvonurilor false răspândite, conform cărora Dada ar fi murit prin demisia câtorva indivizi, eu însumi sunt cel care a ucis Dada, în mod voluntar, pentru că am considerat că o stare de libertate individuală devenise în cele din urmă o stare colectivă și că diverșii «președinți» începeau să simtă și să gândească la fel. Or, nimic nu-mi este mai antipatic decât lenea cerebrală care anihilează mișcările individuale fiind aproape de nebunie și contrar interesului general. Același lucru îl reproșez astăzi suprarealismului. Urmașii de care n-am putea să ne lipsim sunt în linia întâi. Mediocritatea a nivelat totul, marasmul și prostia își țin picioarele în rahatul de care încă n-au știut să se debaraseze. O stare de disimulare ipocrită a gândirii dă în exterior o impresie de disciplină și unanimitate, acolo unde nu există decât sărăcie sau refulare.”
O regretabilă necesitate
Salvarea? „Consider că poezia este singura stare de adevăr imediat. Proza, dimpotrivă, este prototipul compromisului față de logică și materie. Recunoașterea materialismului istoriei, exprimarea lui în fraze clare, chiar într-un scop revoluționar, nu poate fi decât profesiunea de credință a unui politician abil: un act de trădare față de Revoluția perpetuă, revoluția spiritului, singura pe care o preconizez, singura pentru care aș fi capabil să-mi dau pielea, pentru că nu exclude Sfințenia eului meu, pentru că este Revoluția mea și pentru a cărei realizare n-aș avea nevoie s-o murdăresc printr-o mentalitate lamentabilă și o meschinărie de negustor de tablouri. Cuceririle libertății individuale au fost plătite cu atâtea suferințe, cu prețul atâtor renunțări și curaj încât abilele aderări la ideea marxistă a acestor bucuroși renegați ai gândirii individualiste nu pot să le numesc decât frivole și oportuniste. Comunismul e o nouă burghezie, plecată de la zero. Revoluția comunistă e o formă burgheză a revoluției. Ea nu este o stare de spirit, ci o «Regretabilă necesitate». După ea reîncepe ordinea. Și ce ordine! Birocrație, ierarhie, Camera deputaților, Academia franceză.”
O batistă de nori
Încheierea lui Voronca - minunată: „Vocea lui Tristan Tzara e mai mult decât actuală. Cuvintele sale sunt pline de tăceri, de vânt, de maree. Privirea sa, un lăcaș din fundul căruia ursul imaginii, al ideii, alunecă ușor. Tristan Tzara tocmai a terminat un mare poem: Omul aproximativ. Să fie el? Plecăm. De pe terasa surâsului său, Tristan Tzara scutură o batistă de nori.”
Un poem grațios-subversiv (marca Tzara de dinaintea plecării la Zürich)
Poemă modernă
Poemă mondenă, cum să ne petrecem viața - întrebare -
Sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la țară
Și literatura e viermele ce roade drumul subteran
Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.
Fotografie prăfuită pe pian și găsită pe urmă vie
În provincie unde dădeau educație părinții
Pentru păstrarea credinței - a crezut că-i mai bine să vie
În orașul mare cu petreceri pentru rătăcirea conștiinței.
Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine
Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate
Arătați-ne secretul despoiat de frunzele de vată.
Pe scenă tăcere femeie goală, în sală jenă, dar nici un
Gând sincer care să te doară, nici un actor care să moară.
Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară
Și dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ți plătesc un capriciu.
„Dada a fost o aventură strict personală, materializarea dezgustului meu. Înainte de el, toți scriitorii moderni urmau o disciplină, o regulă, o unitate. După Dada, indiferența activă, spontaneitatea și relativitatea au pătruns în viață.”, Tristan Tzara
62 de ani se vor fi împlinit în 25 decembrie 2025 de la moartea lui Tristan Tzara.
„Poezia este un mijloc de a comunica o anumită cantitate de umanitate, de elemente de viață pe care le ai în tine.”, Tristan Tzara
„Lui Ion Vinea i se datorează și numele universalizat jucăuș al prietenului său, Tzara, doar prenumele fiind găsit de junele Sami. Avem, așadar, un nume valiză, cu doi autori și mesaj clar: trist în țară.”, Paul Cernat, istoric literar
„Dada nu însemna doar absurd, nu era doar o glumă, Dada era expresia unei dureri profunde a adolescenților, născută în timpul războiului și din suferința pe care o trăiam. Ceea ce voiam noi, era să facem tabula rasa a valorilor existente, dar, tocmai, în beneficiul valorilor umane.”, Tristan Tzara
