Fumul războiului de la granița de nord-est a României n-a urcat încă Dealu Mare, funinginea și cenușa n-au cuprins zările lui limpezi. De fapt, nici măcar zvonul belicos al putinismelor nebune n-a răzbit pe Culmea Colarea, unde în coasta ce-și întinde brațele spre Tisău și cușmele de zăpadă ale Carpaților moțăie câteva bordeie săpate în piatră, mirosind a var, a pământ și a preșuri curate. Din fruntea poienii troienite cu sculpturi fantastice din calcar cochilifer, ochii-roată desfac, aplecați spre rotirile de foioase ce-și adulmecă mugurii, imagini tulburătoare. Prima, turnată într-un mesaj indiscutabil, anunță solemn: „Mare este Dumnezeu” (Amin!). Satul Dacic «Sfântul Serafim de Sarov»”. Ce, cum, de unde până unde? Explicații complementare vin să întregească plasticul informativ bătut de vânturile Istriței și răstignit pe gardul din plasă ce împrejmuiește burta vineție a unui deal nevindecat încă de primăvară: „Proiect unicat de istorie, tradiție și spiritualitate. Primăria Năeni, județul Buzău”. Căpățâna decolorată a lui Decebal, prelungită cu trupul solzos cu cap de lup al stindardului dac, se termină-n poza aproape ștearsă a unei alte căpățâni, cel mai probabil a lui Serafim, îngerul îngerilor (ruși). A doua poză o înghite pe prima: sub cerul indecent de albastru, în ondulările uscate ale pirului și tresăririle ascuțite ale ciulinilor, de la stânga la dreapta, ochii-ți cad pe două lungi căsoaie, alte două căsuțe, un iaz ireal, sute de arbuști și mai multe construcții albicioase, ce lucesc straniu în plasa soarelui de februarie-martie.
Dar ce-i, până la urmă, locul acesta?
Dacă atașezi acestor crochiuri și sonor - cotcodăcit de găini, strigături de cocoși, lătrat răsfățat de câini rotunzi și murmure răzlețite de foehnul Dealului Mare -, obții o revelație-pansament. „Dar ce-i, până la urmă, locul acesta?”, ne-am întrebat la capătul a treizeci de minute de urcuș susținut (95% executat cu mașina) dinspre șoseaua Ploiești-Buzău, pe traseul Bucov - Valea Călugărească - Mizil - Greceanca - Breaza - Văleanca-Vilănești - Năeni - Vârf - Dealul Colarea. „Nu ne rămâne decât să descoperim”, am hotărât pe loc, în cercul mic al celor trei prieteni-călători. Și-am coborât spre „Satul Dacic «Sfântul Serafim de Sarov»”, mai întâi de-a dreptul, prin puietul înzdrăvenit de fag, apoi, descurajați de povârnișul greu și de mustrările dulăilor, înapoi pe unde venisem, peste trupul uscat al Colarei, de-a lungul sârmei ce mărginea moșia „dacilor” din secolul nostru. De-a lungul, cinstit, a apucat-o doar unul dintre noi, pentru că ceilalți am încălecat plasa gardului și-am verticalizat, nerăbdători, spre miezul așezării ce ne atrăgea ca un magnet. Am zburat peste rigolele desenate de o alunecare masivă de teren stabilizată cu puieți firavi de conifere și, odată înfipți în piața satului - unde un Decheneus bărbos cu obraji umflați de zmeurată și căciuliță-tarabostes trasă șugubăț peste cap vorbea năvalnic în fața câtorva adulți și a unei mâini de copii -, am căscat gura și am deschis larg urechile.
Invitație la bio-trai
Ce zicea cel mai nou Decheneus? Păi, să-i dăm cuvântul: „Acesta - și gestul larg s-a desfăcut repezit, ca un evantai pripășit pe tarabe la «Dragonul Roșu» - este un sat dacic sau, mai bine zis, o reconstituire a unui cătun vechi, strămoșesc. Dar să știți că toate casele, bordeiele și șoproanele sunt clădite din materiale folosite (și) în urmă cu două milenii: piatră, pământ, lemn”. Privesc aiurit, fără a apuca să-mi rețin pornirile firești, spre geamurile din ferestre și tabla de pe acoperișuri. Ocheada nu i-a scăpat însă lui Decheneus: „Bine, am folosit și câteva materiale din timpuri moderne. Pereții caselor sunt însă din lut bătut cu brațele noastre, podelele și treptele sunt din piatră de Năeni, mobila - din lemn, iar soba - din cărămizi frământate cu mâna. Mâncăm cu linguri din lemn din străchini învârtite la roată, plantăm viță-de-vie nealtoită, înfășurată pe araci”. Dar care noi? Câte suflete s-au învelit aici, în aerul tare ale Colarei, al Tigoarei, al Ciufului, dând uitării betoanele, claxoanele, trotuarele și smogul orașelor? Decheneus ridică abătut din sprâncene: „Acum sunt singurul locuitor, bine, ar trebui socotit și tata, doar că el nu stă permanent cu mine. Așadar, e loc berechet pentru doritori. Cine vrea, poate veni aici, să trăiască liber, departe de constrângerile așa-zisei civilizații. Am plantat câteva sute de pomi fructiferi, când vor da rod va fi sărbătoare”. Bărbatul bărbos cu degetele balonate de singurătate n-a fost dintotdeauna neînsoțit: „În 2012, când a început construirea acestui sat - la inițiativa fostului primar din Năeni, dl Apostol -, erau mult mai mulți oameni. Ușor-ușor însă unii au trecut la cele veșnice, alții au coborât dealul, alții nu l-au mai urcat”.
Amorul neîmplinit
Mâna dolofană, dreapta, se sumețește deodată spre înaltul clădirilor principale, din care se desprind două etichete simandicoase - „Școala lui Deceneu” și „Casa lui Burebista”: „Acum nu învață niciun copil aici. Anii trecuți fusese vorba să vină un profesor cu familia lui, să se stabilească definitiv la noi. Așa a apărut și ideea înființării școlii, el promițând să predea regulat copiilor din satele apropiate cunoștințe generale. N-a fost să fie”. Decheneus, cum l-am alintat pe bărbosul ce ne-a găzduit în cătunul de pe Tigoarea, poartă pe umeri 43 de primăveri și o amărăciune din care se ghicește rătăcirea lui pe acest deal când bătut de vânt, când toropit de o liniște asurzitoare. A iubit cândva, iubire neîmplinită, iubire mântuită aici, în nemișcarea dimineților. „Ce-a fost s-a pierdut ca fumul, nu mă mai gândesc la însurătoare”, șoptește omul și durerea cuvintelor se duce și se întoarce iar, mai stins, la noi: „ca fumul...”, „s-a dus...”, „iubirea”. Muncitor, cândva, pe șantierele Italiei, Decheneus nu duce dorul aifonului, nici al telecomenzii: „În satul dacilor nu-i electricitate - normal -, deși există un generator pentru cazuri de urgență. Nu-i televizor, nu sunt nici prize, nici măsuțe pentru laptop”. Ci doar - am completa noi - lumânări din ceară galbenă, o bisericuță creștină (ce nu se potrivește deloc cu credințele dacilor) și o nepotolită sete de libertate. Poftiți - de vreți să viețuiți (și) liberi -, locurile sunt nenumărate!
Pe Dealul Colarea, calcarele măiestre vestesc istoria României
Înainte să ajungi la satul dacic de pe culmea Tigoarea venind dinspre cătunul Vârf, via Năeni, ai șansa să fii martor al unui dublu miracol. Mai întâi, primii pași apăsați pe ierburile uscate după ce-ai depășit urcușul dinspre vechea carieră de exploatare a calcarului de lângă Biserica dintr-o piatră te vor purta la poarta deschisă a unei panorame dumnezeiești, poate cea mai încântătoare și amplă ilustrată a munților noștri: Făgăraș, Iezer-Păpușa, Bucegi, Baiului, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaș, Penteleu, Siriu, Podu Calului, până-n Pintenul Ivănețu, Masivul Istriței și înapoi, fotografie ce tremură și te face să tremuri. Ce nemărginire! „Ce țară faină!”, se aude, șoptit, dinspre un bolovan lunguieț în care meșteri dibaci au cioplit chipul și suferința lui Decebal.
Creatorii-copii
Se spune că toate pietrele sculptate de pe Dealul Colarea vorbesc. Dar nu oricând, ci doar în nopțile în care iarna e izgonită și micșorată până la neființă în primăvară. Regi, domnitori, principi, mame cu prunci în pântec, lupi cu trup de dragon, berbeci și părinți, copii și bunici, toți și toate, pe rând sau pe două, trei voci, iscodesc poveștile locului, frânturi din istoria României. Dealul copleșit de sculpturi monumentale în calcar cochilifer a fost împodobit, în siajul tradiției milenare de cioplire a pietrei, de studenți aflați inițial sub îndrumarea profesorului Gabriel Manole, din Slobozia, apoi de elevii Liceului de Artă din Buzău. Colecția de lucrări expuse în aer liber este de-a dreptul impresionantă.
Tulnicul care demască invadatorii
Din toate amănuntele legate de viața lui Decheneus în satul dacilor, poate cel mai curios este unul cu valențe sonore: „Acest instrument de suflat - ne-a dezvăluit singurul locuitor al bordeielor de pe Dealul Tigoarea în timp ce executa o demonstrație în direct - ne-a fost dăruit de cei de la Mănăstirea Caraiman din Sinaia. Strămoșii noștri le foloseau în caz de pericol, pentru a anunța năvălirea unor invadatori, dar și pentru a semnala anumite evenimente ori sărbători. Acum nu facem decât să întărâtăm câinii, dar deh...”.
Iazul secătuit de bivoli
Anii trecuți, dacii secolului XXI de pe Dealul Tigoarea beneficiau și de apele pline cu carași ale unui lac apărut în crăpăturile pământului grație unui izvor subteran. Astăzi, iazul este sărac în resurse piscicole. „Au fost și pești, asta până când ciobanii au pripășit pe malurile lui niște bivoli. Eh, ăia au mâncat și stuful, și carașii! Nu se dezlipeau din noroi tot anul”, ni s-a plâns Decheneus.
Stâna, golită de viață
În apropierea satului dacic a funcționat și o stână vestită pentru brânza de oaie și de capră pe care o preparau păstorii. „Erau niște delicatese pe care orășenii le vânau ca pe aur. Păcat! Ciobanii au vândut animalele anul trecut, era greu să le aducă nutrețul tocmai aici, în vârful dealului. Așa am rămas și noi fără brânză”, ne-a mai relatat Decheneus.
Cine a fost Serafim din Sarov?
Născut în 1754, la Kursk, în Imperiul Rus, într-o familie de negustori înstăriți, viitorul călugăr Serafim, preot la 34 de ani, a trăit retras în pădurile ce înconjurau Sarovul până la 91 de ani. Considerat sfânt, Serafim a fost ales ca protector al satului dacic din Năeni pentru noblețea caracterului și curățenia inimii.
Satul care reconstituie viața înaintașilor din urmă cu două milenii dispune de cuptor de copt pâinea, atelier de olărie și un iaz cu izvor permanent
1 locuitor trăiește zi de zi în așezarea din Dealul Tigoarea. În zilele de sărbătoare coboară la slujbă la biserica din satul Năeni ori urcă la Biserica dintr-o piatră, aflată la cinci sute de metri distanță
„Trăiesc fără curent electric, televizor ori radio. Mănânc cu tacâmuri din lemn și din străchini de lut. Duc o viață simplă, liniștită, frumoasă”, „Decheneus” din Dealu Mare
„Bursucii sug sângele caprelor, iar coioții dau târcoale și urlă nopți la rând. Ultimii au fost aduși, că nu viețuiau asemenea animale pe la noi”, „Decheneus” din Dealu Mare