Cred că ar trebui alături de Quesnay să-l menționăm și pe Turgot și expresia provenită din limba lor „laissez-faire”, pentru că ei au fost primii care au arătat spre fenomenul natural al pieței, în opoziție cu mercantiliștii, suporteri ai intervenției semnificative a statului în economie. Și totuși Quesnay, Turgot, Smith și mai târziu Jean-Baptiste Say și Frédéric Bastiat au fost influențați de cineva care nu apare în schemele „clasice”, Richard Cantillon, care se vede că i-a oferit suport practic mercantilistului John Law și teoretic susținătorilor clasici ai economiei de piață.
Adam Smith este important pentru că odată cu el a apărut ceea ce se va numi economie politică și influența sa s-a revărsat asupra lui David Ricardo, a școlii clasice din care l-am menționat deja pe Say, dar și către Thomas Malthus. De la Ricardo ajungem la John Stuart Mill, dar și la Marx, Lenin și comunismul rusesc și chinezesc. Iar de la Mill și clasicul Say la neoclasicii Menger, Böhm-Bawerk, Jevons sau Walras. Nu trebuie să-l uităm însă pe Malthus, fiindcă el l-a inspirat pe John Maynard Keynes, care s-a străduit să-l combată pe Say.
Mai departe liniile devin ceva mai confuze, de la Böhm-Bawerk se ajunge la școala austriacă reprezentată de Ludwig von Mises, cel cu „Acțiunea Umană” și Friedrich August von Hayek, cu „Drumul către servitute”, de la Walras la Schumpeter și de la Walras, dar mai ales de la Keynes - aflat într-o polemică continuă cu amicul Hayek - la Paul Samuelson, cel care a matematizat economia până la nivelul de astăzi, în încercarea de a o optimiza, cu riscul de a afecta legile naturii, după cum observa Nassim Nicholas Taleb.
Nu trebuie să uităm în vremurile moderne de M. Friedman, Rothbard, Stiglitz, Hicks, Lucas jr sau Barro, dar merită să ne întoarcem la Joseph Schumpeter, care în monumentala „Istorie a analizei economice″, apărută postum în 1954, pune sub lupă întreaga istorie a gândirii economice, de la Aristotel la Keynes.
Când se referă la diverși autori, Schumpeter lasă să se înțeleagă că face distincția între „practicieni″ și „teoreticieni″, sau între analitică și economie politică. Potrivit lui, practicienii sunt bunii cunoscători ai mecanismelor economice „de zi cu zi″, capabili să extragă concluzii și recomandări de politici „de bun simț″, de multe ori pe linia liberalismului clasic: evitarea deficitelor și a îndatorării publice, fiscalitate care să încurajeze investițiile, libertatea comerțului. Dar deși are des cuvinte de laudă la adresa lor, transpare limpede condescendența lui Schumpeter față de această categorie: ei nu sunt teoreticieni în adevăratul înțeles al cuvântului, fiind incapabili să desfășoare structuri argumentative unificatoare care să explice exhaustiv mecanismele economiei.
Această obsesie pentru „puritatea teoretică″ a economiei, dincolo de rezultatele implementării ei în practică prin politici publice, îl determină de altfel pe Schumpeter să desfășoare uneori raționamente extreme. De exemplu, se referă la problema imposibilității calculului economic în socialism, dezvoltată de austriecii Mises și Hayek și încearcă să demonstreze că nu e imposibil, ci doar extrem de complicat.
Schumpeter scrie, pe urmele lui Enrico Barone, că „pentru orice sistem socialist controlat de la centru există un sistem de ecuații (pentru calculul cererii și ofertei – n.r.) care are un set de soluții unic determinat, în același sens și cu aceleași caracteristici precum pentru un sistem capitalist perfect competitiv″ și că „asta înseamnă că, referindu-ne exclusiv la logica sa pură, planificarea socialistă are sens și nu poate fi respinsă cu argumentul că ar duce în mod necesar la haos, risipă sau iraționalitate″.
Referința la Barone nu e întâmplătoare, italianul a dezvoltat conceptul „echilibrului general″ calculabil între cerere și ofertă, formulat inițial de Léon Walras. Economist francez pe care Schumpeter îl numește „cel mai mare dintre toți economiștii″, pentru că a avut ambiția și inspirația de a dori să creeze un sistem coerent (chiar dacă static) de ecuații matematice care să exprime acest echilibru în integralitatea sa:
„Sistemul său de echilibru economic, care unește calitatea creativității «revoluționare» cu cea a capacității clasice de sinteză, este singura operă a unui economist care suportă comparație cu realizările fizicienilor teoretici. Comparată cu ea, cele mai multe scrieri teoretice ale perioadei - și nu numai - oricât de valoroase în sine și oricât de originale din punct de vedere subiectiv, arată ca niște bărci pe lângă un vas de croazieră, ca niște tentative inadecvate de a prinde câte un aspect particular al adevărului walrasian. E reperul extraordinar al drumului pe care economia merge către statutul de știință riguroasă sau exactă și, deși demodată acum, reprezintă în continuare fundamentul celor mai bune demersuri teoretice ale timpurilor noastre. Din păcate, Walras însuși acorda prea multă importanță filosofiilor sale îndoielnice despre justiție socială, schemei sale de naționalizare a pământului, proiectelor sale de management monetar și altor lucruri care nu au nimic de-a face cu superba sa realizare din cadrul teoriei pure. Asta l-a costat bunăvoința multor critici competenți și, îmi imaginez, a pus la încercare răbdarea multor cititori ai săi. În orice caz, trebuie înțeles că omagiul de mai sus se referă strict la teoria sa pură″.
Acest pasaj din „Istoria analizei economice″ redă o legătură fundamentală între ambiția de „purificare″ teoretică exhaustivă a științei economice prin matematizare și cea de planificare centralizată intervenționistă a „economiei reale″. Pentru că, odată ce ai reușit să reduci complexitatea și imprevizibilul vieții economice la un șir de ecuații, pasul următor logic este să îți dorești să implementezi sau măcar să testezi teoria „în realitate″, prin politici publice. Oricât ar fi încercat Schumpeter să mențină un zid între teoria pură și economia politică, cea mai accesibilă și mai atrăgătoare calitate a științei exacte este aplicabilitatea sa practică. De aceea, utopia matematizării economiei merge mână în mână cu cea a ingineriilor sociale. Libertatea antreprenorială și concurența, despre care Schumpeter știa foarte bine că sunt singurele capabile să asigure dezvoltarea economică, pot fi justificate doar prin menținerea economiei pe teritoriul care îi este propriu, al științelor sociale, ca teorie a acțiunii umane.