„Ca și Eliade ori Noica, Mihail Avramescu face parte din aripa tinerei generații formată la liceul bucureștean Spiru Haret; a colaborat și la revista acestuia, Vlăstarul, înainte de a debuta în presa «adultă» cu farsa Gîște libere, pretinsă traducere după Mark Abrams semnată de Miron Grindea. Pe modelul lui Kierkegaard, Avramescu a semnat cu numeroase pseudonime și heteronime; personaj evocat de Geo Bogza ca astrolog, mag, grafolog, șahist, magician erotic (calificative neconfirmate), s-a apropiat, la începutul anilor ’30, de ezoterismul lui René Guénon și, împreună cu amicul Mircea Eliade, editează în 1934 singura publicație românească cu profil ezoteric («Memra», echivalent în ebraică al «Cuvîntului»)”, consemna criticul și istoricul Paul Cernat în prologul unei biografii închinate misteriosului personaj ascuns în spatele supranumelui Ionathan X. Uranus.
Ludic, abracadabrant, fantezist
„Ezoterismul guénonist, prizat de o parte a generației sale, e filtrat, la început, prin Cabală, despre care, apropiindu-se de creștinism, Mihail Avramescu scrie o teză de licență la Facultatea de Teologie («Qabbalah. Gnoza tradițională a Legii celei Vechi») - remarca profesorul Cernat; anterior absolvise Filosofia cu o teză despre Nicolaus Cusanus și coincidentia oppositorum, definitorie pentru înțelegerea sacrului la Eliade”. Un personaj sofisticat și erudit, fără îndoială! Dar să-i deslușim mai pe îndelete aventura existențială: „Colaborează la multe reviste moderniste, avangardiste şi generaționiste, de la «Bilete de papagal» la «Contimporanul» și «Vremea», e redactor, alături de Constantin Nisipeanu, la revista craioveană Radical, logodit vremelnic cu scriitoarea Coca Farago, fiica Elenei Farago, și comite mai multe zeci de texte ludice, abracadabrante, fanteziste, de fapt: urmuzian-absurdist-existențiale, între care câteva piesete de teatru («Ascensorul» ș.a.) privite retrospectiv ca prefigurări ale teatrului ionescian (Eugen Ionescu i-a fost oricum prieten)”.
Hirotonit preot la Stavropoleos
Pe același ton, în trena suitei conturate de Paul Cernat: „După o perioadă de persecuții în timpul dictaturii antonesciene, când lucrează la secția cosmo-biologică (sic!) a Institutului de Statistică, Mihail Avramescu reapare din 1944 în presa de stânga (repede abandonată). Intră, via Sandu Tudor (călugărit la Schitul Rarău), în legătură cu pelerinul isihast rus Ivan Kulîghin și grupul mistic-ortodox de la Mănăstirea Antim; hirotonit preot la Stavropoleos (1951), slujește și la Biserica Albă, Schitul Maicilor, Udricani, apoi, după divorțul de prima soție (când ajunge pe drumuri), la Tulcea, sfârșindu-și cariera preoțească în Banat, la Văliug, apoi la Jimbolia («Simbolia», îi va spune...), unde e privit ca un maestru de Șerban Foarță, Cornel Ungureanu sau Nina Cassian”.
Inclasificabil ca formulă literară
În completare: „Pensionat, văduv din nou, Mihail Avramescu se întoarce definitiv la București alături de una din fiicele sale, pictorița Mariana Macri. Toată opera sa e postumă și postdecembristă, susținută de mitologia personalității sale: debutul editorial, cu «Fragmente reziduale disparate din calendarul incendiat al lui Ierusalim X. Unicornus», e din 1999 (prefațat de Al. Paleologu), urmat de «Monolog nocturn despre Suverana Slobozenie a Singurătății» (2001), susținut de Andrei Pleșu (promotor al lui Mihail Avramescu via Andrei Scrima)”. Mai mult: „Concise, inclasificabile ca formulă, cărțile sunt compuse pe formula unui calendar religios-inițiatic, presărat cu jocuri kabbalist-avangardiste (pagini în care fiecare cuvânt începe cu aceeași literă), eseuri urmuziene, meditații cifrate despre starea lumii și hermetisme de tip Ion Barbu trimițând către același scenariu ezoteric cu măști meta-biografice”. Ultimele comentarii:
„Mirobolantul «eseu poli-autobiografic» Comedia infra-umană (2004) e autobiografie pe modelul cantemirienei «Istorii ieroglifice», dar și în spiritul autenticismului interbelic prelucrat parodic, cu personaje «cu cheie» (Rumor Zambezi - Tudor Arghezi ș.a.). Ultima apariție editorială reuneşte scrierile avangardiste de până în 1932 («În potriva veacului», 2005). Figura sa incită, încă, la investigații în istoria intelectuală a epocii”.
Acul magnetic de la încrucișarea dictaturilor
În anii dictaturilor și ai stigmatului rasial, M. Avramescu avea să fie exclus din peisajul cultural românesc. „Va avea parte de zece ani, aproape, de interdicţie în a mai exprima opinii în presă. Absolut întâmplător găseşte ospitalitate la «Fapta» lui Mircea Damian, în decembrie 1943, pentru o rubrică, «Acul magnetic», de scurtă durată şi cu iscălitură de camuflaj, Ştefan Adam. Doar zguduirea de regim din toamna următoare conturează un orizont promiţător, cel puţin pe moment. Antrenat de schimbări, ia condeiul din nou, aplicat cu râvnă de gazetar asupra actualităţilor. Chiar în numărul inaugural al săptămânalului Democraţia (8 octombrie 1944) susţinea «reabilitarea libertăţii». Rare au fost numerele lipsite de verbul lui Marcel Mihail Avramescu. Adeseori, pledoariile lui întâmpinau cititorii de pe pagina întâi. Dialogul întreţinut s-a întrerupt, la 15 iulie 1945, în contextul încetării bruşte a funcţionării redacţiei. Se profila căderea în dizgraţie a directorului publicaţiei, profesorul Anton Dumitriu, târât, curând, într-un infam proces politic”, amintea regretatul istoric literar Geo Șerban într-un articol dedicat intelectualului prigonit pentru originile sale („România literară”, 2010). Prigonit pe „dreapta”, apoi pe „stânga” eșichierului politic, Mihail Avramescu avea să se refugieze în universul valorilor spirituale.
Trei evrei deștepți, trei convertiri
„Trei urmași ai lui Avraam au decis, la un moment dat, să-i urmeze tot unui aparținător al neamului lui Avraam, lui Iisus. Este un privilegiu pentru Biserica noastră faptul că printre slujitorii săi se numără și trei evrei convertiți la creștinism”, consemna Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, în deschiderea volumului Calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus (Editura Anastasia, 1999). Distinsa față bisericească făcea referire la Mihail Wieder, Nicolae Steinhardt și Mihail Avramescu.
În slujba credincioșilor intelectuali
Între 1949 și 1951, Mihail Avramescu a îndeplinit funcția de redactor la revista Analele de Istorie și Filosofie, pentru ca în vara anului 1951, pe 24 și 29 iunie, să fie hirotonit diacon și preot în București. Slujbele sale, extraordinar de ofertante din punct de vedere cultural, erau apreciate în epocă mai ales de credincioșii cu formație intelectuală.
Un nobil la Jimbolia
După divorțul de prima soție și recăsătoria care i-a urmat, Mihail Avramescu a fost înlăturat din parohia pe care o ocupase la Tulcea, fiind nevoit să-și găsească un cămin nou în alt capăt de țară, la Jimbolia. Despre acel moment de cumpănă al preotului-scriitor avea să-și amintească Nicolae Corneanu, pe atunci arhiepiscop al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului: „Fiecare întâlnim în viața noastră oameni care ne impresionează și ne lasă amintiri care nu se mai uită. Printre cei pe care personal am avut prilejul să-i cunosc și să mi-i amintesc mereu se numără preotul Mihail Avramescu. De abia preluasem conducerea Arhiepiscopiei Timișoarei, când s-a prezentat cu rugămintea de a-l ajuta să obțină o parohie, un cleric de origine evreu, convertit la creștinism, cu studii de filosofie și teologie, pe deasupra având darul scrisului. Modest, reținut, chiar smerit, m-a impresionat prin comportamentul său de neprefăcută noblețe”. Și faimosul autor al „Jurnalului fericirii”, Nicolae Steinhardt, avea cuvinte de laudă pentru Mihail Avramescu: „Predica foarte frumos, vorbea foarte frumos, era un om de mare cultură și de mare inteligență”.
114 ani s-au împlinit pe 17 ianuarie 2023 de la nașterea scriitorului Marcu/Marcel Avramescu, aka Mihail Avramescu/Ionathan X. Uranus
„Ca și Eliade sau Noica, Mihail Avramescu face parte din aripa tinerei generații formată la liceul bucureștean Spiru Haret”, Paul Cernat, critic literar
După o perioadă de persecuții în timpul dictaturii antonesciene, Mihail Avramescu reapare din 1944 în presa de stânga (repede abandonată)
„Auzita-ţi, fireşte, de Ionathan X. Uranus. Eu eram. Umoristul absurdului. Maestru de ceremonie al vorbelor goale şi saltimbanc ameţit de propria sfîrlează”, Mihail Avramescu