Jurnalul vă oferă începând de astăzi, în fiecare luni, câte un volum cu dezvăluiri din interiorul serviciilor secrete române, de la Cuza la Ceaușescu. Prima carte este dedicată lui Mihail Moruzov, un adevărat James Bond român, ale cărui operațiuni rivalizează cu filmele de acțiune. Citiți povestea acestui personaj umbros, care a schimbat cursul istoriei, fiind omul regelui Carol al ll-lea și adversarul de moarte al Legiunii. Urmează alte trei volume marca Cristian Troncotă, specialist de clasă în domeniu și explorator al arhivelor secrete.
Jurnalul: Serviciile secrete au fost și sunt un subiect sensibil pentru români. De ce?
Cristian Troncotă: Istoria serviciilor secrete reprezintă în ultimii treizeci de ani, cel puțin pentru publicul cititor din România, un domeniu foarte căutat. Este și explicabil, având în vedere că în epocile moderne serviciile secrete ale marilor puteri, alături de suratele mai mici, cu care cooperau, au jucat un rol important în evenimentele care aveau să schimbe fața lumii. Acest lucru s-a putut întâmpla mai ales datorită sistemelor politice democratice, care s-au extins în Europa și în alte zone ale lumii după prăbușirea „Cortinei de fier” și încetarea Războiului Rece. Democrația a adus transparența, adică accesul la arhive și libertatea de exprimare, evaluare, percepere și interpretare istorică. Am scris în cărțile mele că lumea serviciilor secrete este o altă lume, pe care abia acum, în era libertății, începem să o înțelegem.
De ce e necesar să aflăm lucrurile cuprinse în aceste volume?
Istoria serviciilor secrete nu este sau nu ar trebui să fie o istorie paralelă. Ea trebuie încadrată și explicitată în contextul istoric. Deci este o părticică din întreg. De fapt este o istorie instituțională, care urmărește să scoată în evidență contribuția serviciilor secrete la fundamentarea actelor de decizie cu valoare strategică la nivel global, regional și național. În termeni tehnici, serviciile secrete reprezintă intelligence-ul pentru apărare și securitate. În ultimele două decenii au apărut și în România „Studiile de securitate”, care se predau în universități, ori reprezintă teme de cercetare și reflecție pentru o serie de institute și organizații neguvernamentale, în special cele care reprezintă societatea civilă. Așa cum este concepută astăzi doctrina de securitate, cu omul/cetățeanul în prim-plan, vă dați seama ce rol revine acestui domeniu în educație și mai ales pentru cultura de securitate, cultură pe care lordul Roberson, pe vremea în care era secretarul general al NATO a considerat-o fundamentală pentru salvarea păcii și a omenirii. De cine să o salveze? De tot felul de vulnerabilități, disfuncții, riscuri, amenințări, agresiuni și pericole ce pot atenta la securitatea cetățenilor, a statelor, a lumii globale pe ansamblu.
Cum i-au prins românii pe spionii maghiari care voiau să rupă Transilvania
Ce secrete să ne aşteptăm să ne fie expuse?
La vremea în care au apărut în edițiile princeps, aceste lucrări au adus numeroase informații inedite nu numai despre cum au acționat serviciile noastre secrete în anumite momente, dar și contribuția lor la cunoașterea și prevenirea unor riscuri ce au pus la grea încercare granițele statului român. Bunăoară, Serviciul Secret al Armatei Române, înființat și condus de Mihail Moruzov, în perioada 1924-1940, a destructurat o vastă rețea a spionajului maghiar care acționa pe teritoriul României și era finanțat de instituții, unele chiar guvernamentale, din afara granițelor. Cu doi ani înainte de a se petrece odiosul arbitraj/dictat de la Viena, în urma căruia România a fost constrânsă de Germania și Italia să cedeze Ungariei o parte din teritoriul Transilvaniei, partea de nord-est, Serviciul Secret a informat chiar în detaliu cum se acționează de către vecini pentru a-și atinge aceste scopuri. La fel și despre marile pericole revizioniste care veneau dinspre est, acolo unde România era amenințată de URSS. Informații au fost, dar factorii noștri de decizie politică nu au găsit căile cele mai eficiente și direcțiile politice de alianță care să poată preveni prăbușirea granițelor. Și nu au reușit pentru că lăudăroșenia, propaganda, infatuarea, ciondănelile interminabile între partidele politice și multe altele, manifestate de oamenii politici au pus prioritar interesele proprii în dauna intereselor naționale/cetățenești. Vă dați seama că lista este mult mai mare, dar nu vreau să stric plăcerea cititorilor de a le afla singuri parcurgând conținutul acestor lucrări. Sunt lucrări de cercetare științifică, nu de ficțiune, bazate pe documente din arhivele serviciilor secrete, a Ministerului Afacerilor Externe, Arhivelor Statului, a Ministerelor Apărării și de Interne. Oricum, mari surprize vor întâlni cititorii și la volumul al III-lea din Istoria serviciilor secrete. De la Cuza la Ceaușescu, pe care l-am actualizat cu numeroase informații obținute în urma cercetării din ultimii șase ani. În esență, informațiile și interpretările-surpriză se referă la momentul decembrie 1989 și nu numai.
Aţi fost fotbalist, dar aţi devenit scriitor şi istoric. De unde aveţi aceste pasiuni?
Mai mult ca sigur din copilărie. Dar să mă explic. Casa familiei Troncotă, construită pe un lot de pământ primit de bunicul meu ca veteran al războaielor balcanice și a Primului Război Mondial, știți că nu a fost pauză operativă între ele, se află lângă Palatul Cotroceni. Când eram mic, mi-am petrecut vacanțele în Palatul Pionierilor (fostul Palat Regal). Acolo am urmat mai multe cercuri de inițiere și îndemânare pionierești, unde am învățat o sumedenie de lucruri care mai târziu mi-au fost utile în viață și chiar în cariera profesională. Printre acestea, cam pe la vârsta de 12 ani, am urmat și un cerc sportiv, de fotbal. Instructorul era și antrenor la o grupă de copii a Rapidului. Așa am devenit pentru doi ani coechipier cu o serie de fotbaliști care mai târziu aveau să devină glorii ale Clubului. Apoi am fost transferat la echipa de juniori a Sportului Studențesc, cu sediul într-un cartier apropiat. După ce am terminat junioratul am abandonat fotbalul. Mi-am dat seama că nu era lumea mea. Asta nu înseamnă că nu am rămas fidel Rapidului, pentru că prima dragoste nu se uită.
Pe mine lecturile cu caracter istoric mă fascinau. În clasa a patra am avut la istorie o distinsă profesoră, dna Letiția Bobeș, care mi-a insuflat această pasiune. De altfel, în acel colțișor de Cotroceni am fost vecin cu mai mulți istorici: Lucian Boia, Dan Berindei, Sergiu Iosipescu, Iancu Berciu, Radu Manolescu, pe unii i-am avut, mai târziu, profesori la facultate. Așa că am decis să urmez Istoria, la Universitatea din București. După absolvire am urmat cariera de profesor, iar din 1984, am fost selectat și am urmat un curs de inițiere pentru a-mi continua cariera la Arhiva Ministerului de Interne, instituție care pe vremea aceea se afla în custodia Departamentului Securității Statului. Am fost repartizat la un colectiv de cercetare, unde timp de zece ani, cinci ani înainte și cinci ani după decembrie 1989, am avut ocazia nu numai să-mi îmbogățesc cultura istorică, dar mai ales să iau cunoștință cu o altă lume, adică lumea serviciilor secrete despre care aminteam.
Cât au schimbat serviciile secrete şi deciziile lor istoria României? Puteţi să enumeraţi cele mai importante momente şi cum ne-au afectat?
Fac parte din categoria istoricilor care se străduiesc să reconstituie trecutul cât mai aproape de adevăr și cu orice preț. Prin urmare, răspunsul tranșant la întrebarea dvs este: Serviciile secrete românești au influențat și în bine, dar și în rău evoluția societății românești și a regimurilor politice care s-au succedat de-a lungul timpurilor moderne. Iarăși, nu o să mă grăbesc să fac dezvăluiri, pentru a-i lăsa pe cititori să le descopere singuri. Dar să știți că sunt multe și într-un caz, și în celălalt. Toate volumele mele care au cunoscut lumina tiparului au urmărit acest obiectiv, și anume să reconstituie cu cât mai multă obiectivitate și echilibru ceea ce a fost preponderent pozitiv, dar și multe neajunsuri, chiar insuccese, inerente de altfel frontului secret. Ca profesor, le spuneam studenților mei că se poate învăța la fel de bine și din greșeli. Esențial rămâne „lecția învățată”, concept NATO, pe care de câțiva ani am început și noi românii să-l aprofundăm. Pe de altă parte ar mai trebui spus că pe frontul secret victoriile sau succesele unora se bazează pe insuccesele sau rateurile altora, mai ales ale celor cu care se confruntă.
Democrația se apără mult mai greu decât un regim totalitar. Avem de cinci ori mai mulți ”informatori” decât fosta Securitate a regimului comunist
Se spune că România are cele mai multe servicii secrete. Este adevărat? Ar putea funcţiona societatea cu mai puţine?
Conform documentului intitulat „Doctrina informațiilor pentru securitate națională” adoptat de CSAT, în 2006, România are două servicii de Informații, SRI și SIE, două servicii de securitate, STS și SPP, și structuri departamentale DGIA și DGPI cu competențe stricte la nivelul Apărării și respectiv a Internelor. Mai avea o structură cu competență în Ministerul Justiției, pentru penitenciare, dar care a fost desființată. Nu știu dacă sunt multe sau puține. Am întrebat și eu pe vremea când eram decan al Facultății de Informații, din cadrul Academiei Naționale de Informații, de ce această situație. De la cel mai înalt nivel mi s-a răspuns că democrația se apără mult mai greu decât un regim totalitar. Această comunitate națională de informații pentru securitate care apără astăzi statul democratic din România este, numeric vorbind, de cinci ori mai mare decât fosta Securitate a regimului comunist. Nu știu să vă spun, în calitate de istoric, dacă este bine și sănătos pentru societatea românească. Știu să vă spun, însă, cu mai multă precizie că în vreme ce regimul comunist s-a prăbușit înseamnă că sistemul acela de securitate nu a fost corespunzător. Astăzi, acest sistem care apără România, deocamdată își arată eficiența pentru că democrația noastră „originală” (conceptul îi aparține dlui Ion Iliescu), deși scârție din toate încheieturile, totuși se menține, deci este viabil. Cred că diferența o face sistemul birocratic. Într-un regim totalitar, ordinul comandantului suprem se execută întocmai și la timp sau așa ar fi trebuit să se întâmple, în vreme ce într-un regim democratic există o sumedenie de legi, regulamente, metodologii de care activitatea serviciilor secrete trebuie sau ar trebui să țină seama. La toate acestea mai adăugați și sistemul de control complex, adică al puterilor statului (executivă, legislativă, judecătorească și nu în ultimul rând al societății civile, prin mass-media și avocatul poporului), în care fundamental este principiul transparenței. Ceea ce mă îngrijorează foarte mult este că ambele sisteme au evoluat spre securocrație, după cum spun analiștii americani, adică hotărârile fundamentale sunt luate de cei care îndeplinesc funcțiile cele mai înalte din ierarhiile instituțiilor de forță: armată, justiție, servicii secrete, bancheri de anvergură, manageri de corporații transnaționale, directori de trusturi de presă etc. În acest caz, adică în măsura în care suntem de acord cu această realitate a zilelor noastre, nu mai contează cât de multe sau cât de puține sunt serviciile de informații, ci cum răspund ele la comanda celor care le finanțează și în slujba cărora acționează, într-o societate globală, globalizatoare sau care se globalizează într-un ritm amețitor.
Aţi studiat Arhivele Securităţii. Ce aţi descoperit cel mai frapant?
Înainte de 1989, în Biroul de cercetare de la Arhiva Centrală a Ministerului de Interne în care activam, am participat la elaborarea unor lucrări care mergeau direct la conducerea Securității. Așa am reușit să parcurg aproape în totalitate dosarele clasate în ultimii cinci ani înainte de desființarea instituției DSS (Departamentul Securității Statului). Am avut ocazia să-mi fundamentez o serie de concluzii, dar cea mai importantă este duplicitatea manifestată de cei care instrumentau aceste dosare (de urmărire informativă și de agenți/informatori). Era și o vorbă: „timpul trece, leafa merge, noi muncim cu spor”. Exista o adevărată întrecere socialistă între ofițeri, în sensul cine are mai mulți informatori și cine reușește să „rezolve” mai multe dosare. O astfel de duplicitate a reprezentat de altfel o stare generalizată la scara întregii societăți. De aici și teoria mea că „serviciile secrete nu pot fi nici mai bune, dar nici mai rele decât regimul politic care le-a creat și în slujba cărora acționează”. Acest „ne facem că muncim”, în realitate o duplicitate de necontestat, a dus la lipsa totală de eficiență a sistemului, motiv pentru care a și explodat, iar securiștii au pus serios umărul la acest deznodământ. Prin urmare, teoria cu securiștii fanatici, setoși de sânge care trăgeau din orice poziție, chiar și în salvările care transportau răniții, pentru a-l apăra pe dictator, nu se adeverește. Ea a rămas în practicile unor propagandiști care apără și acum interesele altora, în nici un caz pe ale românilor. Cel mai bine pentru români este să le spui adevărul. Am constatat că cel puțin în ultimii zece ani de existență ai instituției Securității regimului comunist din România, avem reflectate, de documentele din arhivă, o activitate superficială, total deprofesionalizată, după cum a recunoscut și fostul general Iulian Vlad, ultimul șef al DSS și care pe deasupra mai încălca și drepturile fundamentale ale cetățenilor așa cum erau ele înscrise și garantate de statul român în Constituția de atunci.
Ce înseamnă Frontul secret?
Înseamnă lumea instituțiilor îndrituite prin legi organice să acționeze în secret pentru prevenirea și contracararea riscurilor de securitate. În această lume nu există prietenii, ci doar interese. Este un principiu recunoscut de mai toți marii șefi ai serviciilor secrete. Chiar dacă astăzi cooperarea interagenție este la mare preț, având în vedere riscurile și pericolele globale, parteneriatele strategice între aliați nu anulează principiul menționat. Oricum, contează enorm și parteneriatul strategic, mai ales atunci când îl tratezi cu toată seriozitatea, adică ai respect față de aliați, în orice condiții. Și asta pentru că la noi la români există o vorbă din bătrâni: „spune-mi cu cine te ții ca să spun cine ești”. Noi românii avem și o constantă în a ne alege aliații strategici, de la Mircea cel Bătrân și până în prezent. Această constantă se numește: alianța cu cel mai puternic. Nu poți să fii luat în seamă dacă nu dovedești loialitate față de partenerul strategic, mai ales pe frontul secret. Dacă mi-ar sta în putință aș înscrie următoarea propoziție în legea securității naționale sau poate chiar în Constituție: „Statul român garantează loialitatea față de aliații strategici”, iar „dreptul la securitate” l-aș înscrie printre celelalte drepturi fundamentale ale omului. În așa-zisa „Epocă Ceaușescu”, în loc de loialitate, am dovedit duplicitate, pe frontul secret, ceea ce ne-a adus mari daune atât în plan material, cât și moral. Mentalitatea trebuie schimbată. Ne trebuie o reziliență care să ne readucă la starea de loialitate și să dovedim că am abandonat definitiv duplicitatea. Acesta este, în esentă, și mesajul pe care ni-l transmite, din punctul meu de vedere, fapt pentru care mi-l asum, istoria serviciilor secrete românești.
Editura Paul Editions s-a angajat să se ocupe de publicarea unor noi ediții din lucrările semnate de Cristian Troncotă: „Mihail Moruzov și frontul secret”, „Istoria serviciilor secrete românești. De la Cuza la Ceaușescu” (3 volume) și „Momente și personalități din istoria serviciilor secrete românești” - care va apărea cu Jurnalul la o dată nestabilită încă.