Citatul din Avuția națiunilor nu are nevoie de reabilitare și nici de empatie interpretativă. El descrie un fapt elementar: coordonarea socială apare din urmărirea interesului propriu, nu din invocarea virtuții. Smith nu își propune să educe moral actorii economici, ci să explice de ce societățile pot funcționa chiar și atunci când oamenii nu sunt animați de bunăvoință.
Pentru Smith, interesul personal este o constantă, nu o problemă de rezolvat. De aceea, construcția sa teoretică nu încearcă să-l corecteze, ci să-l încadreze. „Mâna invizibilă” nu este o metaforă morală și nici o promisiune de armonie, ci un rezultat contingent al schimbului într-un cadru de reguli. Ea funcționează numai atât timp cât puterea rămâne dispersată, concurența este reală, iar justiția limitează abuzul. În lipsa acestor condiții, interesul personal nu produce ordine, ci rente, carteluri și captură instituțională.
Adam Smith explică motorul. Creștinismul oferă direcția prin principiul „iubește-ți aproapele”, dar acest imperativ funcționează la scară mică și nu transformă interesul personal în ordine socială. Poate că, la urma urmei, ne-am putea întreba dacă «mâna invizibilă» a pieței, postulată de Smith, nu este, în fond, mâna lui Dumnezeu - un mod discret prin care ordinea apare chiar și atunci când virtutea omenească lipsește. Interesul personal este o constantă, nu o problemă de rezolvat. De aceea, construcția teoretică a lui Smith nu încearcă să-l corecteze, ci să-l încadreze.
Taleb desenează caroseria care nu se rupe la impact. Antifragilitatea, conceptul central al lui Taleb, nu descrie o lume populată de oameni mai buni, ci sisteme care devin mai bune tocmai pentru că oamenii rămân imperfecți. Antifragilul nu este cel care rezistă șocurilor, ci cel care învață din ele. Evoluția biologică, tradițiile culturale, inovația tehnologică și supraviețuirea instituțională nu sunt produse ale planificării morale, ci ale expunerii controlate la stres.
Exemplul Elveției este revelator nu prin excepționalism, ci prin banalitate. Elveția nu este o societate eroică sau una a marilor idei politice. Este o confederație de entități mici, adesea în conflict, cu rivalități provinciale și decizii locale plictisitoare. Tocmai această fragmentare produce stabilitate la nivel agregat. Șocurile sunt absorbite local, greșelile nu se propagă sistemic, iar puterea nu se acumulează suficient pentru a deveni periculoasă.
Elveția nu este stabilă în ciuda lipsei unui guvern central puternic, ci datorită acestei lipse. Decizia politică este adusă la o scară la care consecințele sunt vizibile, iar rușinea, reputația și responsabilitatea personală funcționează ca mecanisme informale de control. Acolo unde contactul vizual există, interesul personal se temperează. Nu se transformă în iubire creștină, dar nici în cinism abstract.
Marile birocrații sunt fragile nu pentru că sunt malefice, ci pentru că operează cu abstracțiuni. Funcționarul civil nu vede individul, ci statistica. Decizia devine rațională pe hârtie și dezastruoasă în realitate. La scară mare, emoția dispare, iar odată cu ea și frâna morală naturală. Nu lipsa inteligenței este problema, ci lipsa pielii în joc.
Antifragilitatea este, astfel, o critică directă a romantismului utopic. Sistemele care promit să elimine riscul, volatilitatea și conflictul elimină, de fapt, mecanismele de adaptare. Ele devin fragile tocmai prin dorința de a fi perfecte. Elveția câștigă din crizele altora nu pentru că le-a anticipat, ci pentru că nu a încercat să le prevină prin construcții grandioase.
Un exemplu banal, dar revelator, poate fi observat zilnic în București. Oamenii nu sunt joviali, nu cooperează vizibil și nu par animați de vreo formă de solidaritate spontană. Aleargă să ia fața unul altuia, traversează înainte de a se face verde, concurează pentru un loc de parcare sau pentru câțiva metri câștigați în trafic. Este o adunătură pestriță aflată într-o competiție permanentă, adesea iritantă. Și totuși, din această aglomerare tensionată rezultă cea mai mare piață din România, cea mai densă concentrare de schimburi, servicii, oportunități și adaptări informale. Ordinea nu apare din bunăvoință, ci din interacțiune repetată, interes personal și reguli minime care limitează daunele. Poate că, într-un fel, Bucureștiul seamănă cu Elveția prin mecanismele invizibile care fac funcțional haosul aparent.
Poate că adevărata lecție comună a lui Smith și a lui Taleb este una profund antipopulistă: societățile funcționale nu se construiesc pe oameni exemplari, ci pe structuri care fac suportabilă mediocritatea morală și productivă competiția. Evoluția nu vine din declarații morale grandioase și nici din lideri providențiali, ci din sisteme modeste, descentralizate, capabile să greșească fără să se prăbușească. Nu din promisiunea unei lumi mai bune, ci din refuzul de a construi una fragilă.