Mă țin în ton cu șeful statului și zic: sunt îngrozit! Sunt îngrozit de tragedia care are loc în România. Sunt îngrozit că de treizeci de ani încoace, statul român eșuează în misiunea de a-și proteja cetățenii. Sunt îngrozit de lipsa de zbucium și de totala detașare cu care cei care sunt de fapt statul tratează necazurile, tragediile și crizele prin care trec zilnic milioane de români. Sunt îngrozit și de seninătatea cu care președintele anunță că statul a eșuat în a-și proteja cetățenii, uitând că este chiar șeful acestui stat eșuat. O critică obiectivă a prestațiilor statului trebuie să înceapă chiar în fața oglinzii. „Statul sunt eu” nu poate fi șoptit tainic doar în spatele cortinei prezidențiale, fără nicio asumare publică de răspundere și fără a avea de altfel nimic din strălucirea Regelui Soare.
Națiunea română decade sub un stat ce se degradează, chiar dacă niciun lider politic nu vrea să vadă și nici să recunoască aceasta. Este însă vizibilă incapacitatea statului de a furniza servicii publice care să justifice taxele și impozitele, cum este vizibilă până și incapacitatea de a colecta aceste venituri fiscale. Este chiar dureros de vizibilă incapacitatea statului, dacă privim la colapsul sistemului sanitar, la prăbușirea educației naționale și la decrepitudinea întregii infrastructuri pe care mai stă sprijinit statul: infrastructura de transport terestru, de transport feroviar, de transport naval, de transport de energie electrică, de transport de gaze naturale.
România a ajuns o țară vulnerabilă tocmai pentru că este guvernată de un stat compus din instituții slabe și pline de defecte: administrația publică de orice nivel, poliția, sistemul judiciar, Fiscul, sistemul de sănătate, protecția socială, învățământul și educația sunt aservite toate unor decizii exclusiv politice, bramburite și cel mai adesea învăluite de corupție. În recentul său comentariu despre „Statul eşuat şi responsabilităţile politice”, profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir arată că „guvernarea pe care o patronează preşedintele republicii devine, cu fiecare zi care trece, un exemplu aproape ideal de improvizaţie şi de mediocritate crasă”. În țară, improvizația și mediocritatea statului conduc către dezbinarea nației. Ironic, „afară”, șeful aceluiași stat este răsplătit pentru „coeziune și unitate europeană”.
Potrivit revistei britanice „The Economist”, „statul eșuat” este termenul alunecos probabil cel mai puțin râvnit premiu în geopolitică. Dar iată ironia sorții: este un premiu pe care președintele Klaus Iohannis și l-a adjudecat singur, cu doar o zi înainte de ziua în care, la Aachen, președintele Consiliului European, Charles Michel, îi atârna la gât premiul Carol cel Mare. Potrivit organizatorilor, distincția a fost acordată „pentru promovarea valorilor europene, a libertății și democrației, protecția minorităților și diversitatea culturală” și pentru că „a prestat un serviciu semnificativ în interesul statului de drept și al independenței sistemului judiciar”.
Pentru Europa, sunt vorbe pline de sens. Dar pentru România „statului eșuat”, sunt doar vorbe goale, care nu fac sens pentru niciunul dintre cetățenii disperați, care văd că statul și șeful său și-au întors spatele către ei.
„Statul eșuat sunt eu!”, asta ar fi trebui să auzim.