Gloria și puterea Imperiului Roman s-au bazat și pe cele peste 1.600 de tone de aur luate din Dacia și duse la Roma. Blestemul comorilor jefuite din locul lor de baștină l-a ajuns pe Traian, dar și pe mulți alții cuprinși de febra aurului. Sultanii care au râvnit la aurul domnitorilor de la nord de Dunăre, împărați de la Viena, țari ai Rusiei, regi și dictatori de la Budapesta și Moscova s-au prăbușit cu regimurile lor după ce au luat cât au putut de mult din tezaurul românesc. Estimările arată că producția autohtonă de aur cumulată de-a lungul veacurilor s-a ridicat la peste zece mii de tone, dusă spre cele patru vânturi. Intrând în epoca modernă, aurul care „a lucrat” exclusiv pentru interesele țării este cel aflat în gestiunea Băncii Naționale, instituție creată în 1880, ca reazem temeinic al suveranității economice a Regatului România, proaspăt independent. Care au fost dimensiunea și valoarea acestui tezaur, cum au evoluat în timp, sunt întrebări care reflectă interesul opiniei publice față de stocul de aur al Băncii Centrale.
Recent lansată, lucrarea „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880-2020)” prezintă unitar seria de date statistice care convertesc valorile monetare diferite în contextul istoric al fiecărei epoci, în cantitățile de aur fin din tezaur. Complexitatea lucrării de cercetare a autorilor - Mugur Isărescu (coordonatorul volumului), Maria Constantinescu, Brândușa Costache, Nadia Manea, Adriana Aloman, Elisabeta Bejan - face dificilă în pagina de ziar recenzarea ei după criterii clasice ale analizei; de aceea, demersul jurnalistic reține acum doar câteva momente semnificative din istoria tezaurului legate de furtunile conflictelor armate în care a fost angajată țara.
Cele două conflagrații mondiale au reprezentat momente de mare încercare și pentru Banca Națională, care a susținut efortul de război, aurul fiind atât garant, cât și mijloc de plată.
Cerealele, vândute doar pe aur
Primul Război Mondial a determinat o nouă atitudine față de aur, atât a oamenilor, cât și a băncilor centrale, un raport al conducerii BNR, din 1915 arată că acest „eveniment neprevăzut aduse turburare în toate calculele și puse lumea întreagă în fața unui necunoscut amețitor”, adaugând că în fața situației critice a finanțelor publice, „cheltuielile extraordinare se impuneau și, nefiind nicio putință de a găsi bani afară din țară, s-a recurs la Banca Națională”. Împrumuturile succesive ale Ministerului de Finanța la BNR erau susținute de stocul metalic - aur și aur monetizat - care, conform legii de constituire, trebuia să acopere minim 33 la sută din valoarea biletelor emise. Guvernatorul Ioan G. Bibicescu a convins Guvernul condus de I.C. Brătianu să treacă la exportul de cereale contra aur. Cu clarviziune, bancherul considera că „după încheierea actualului război, va mai fi unul fără sânge, dar tot atât de crâncen ca cel actual, războiul pentru posesiunea și dobândirea aurului. Toți îl vor căuta, căci toți vor avea nevoie de el și, spre a-l obține, vor face sacrificii care vor întrece cu mult pe acelea care sunt în puterea Băncei Naționale. Deci, ocaziunea care se prezintă acum este o ocaziune unică și care nu se va mai reproduce”. Instituirea monopolului statului asupra exportului cerealelor românești s-a realizat în contextul blocării strâmtorilor Bosfor și Dardanele, ceea ce a fost urmată de cererea puternică de cereale din partea ambelor blocuri militare aflate în război. Fiind încă în neutralitate, România aplică o taxă plătită în aur de importatori. Măsura are efect spectaculos. În 31 decembrie 1915, stocul de aur al Băncii Naționale este de 64,152 de tone aur fin, iar în cele opt luni din 1916, până la intrarea în război, în august, ajunge la 143,206 tone. O parte era înregistrat ca aur depozitat în străinătate - 23,362 de tone la Reichsbank și 28,482 de tone la Banca Angliei.
Populația a donat aur pentru înzestrarea armatei
Efortul financiar pentru înarmare și de pregătire a armatei pentru iminenta intrare în conflict a fost susținut prin dovezi de patriotism și din partea populației. Astfel de gesturi s-au exprimat prin donații personale de aur făcute Băncii Naționale. Lucrarea citează în acest sens donațiile făcute de doctorul Gheorghe Marinescu, părintele neurologiei românești, ale familiei C. și Zoe Costescu-Comăneanu, dar și de elevi „cari după îndemnul părinților și al profesorilor, își varsă aurul pușculițelor în tezaurul Băncii Naționale în scop patriotic”.
Tezaurul BNR, confiscat de Rusia
În toamna anului 1916, inamicii - trupele germane, austro-ungare și turco-bulgare - au ocupat o parte din teritoriul național, apropiindu-se rapid de București. Sediul juridic al Băncii se transferă la Iași și, pentru siguranță, s-a decis mutarea stocului de aur al BNR la Moscova. În 1917, după ce al doilea transport de valori este depozitat la Kremlin, valoarea aurului BNR depozitat la Moscova a ajuns la 315.154.948,41 de lei, adică 101.662,897 kg aur cu titlul 900/1.000 sau 91.496,619 kg aur fin. Acesta se va transforma în binecunoscutul litigiu care este nesoluționat de peste 100 de ani între România și Rusia.
Refacerea tezaurului: punct și de la capăt
Schimbarea sorții războiului a condus la marea șansă a unirii țărilor românești în același stat, istoria răsplătind sacrificiile unei națiuni printr-un vis secular împlinit. Guvernatorul Bibicescu se adresa acționarilor BNR în 1919 spunându-le: „Ne-am întors plini de bucurie pentru succesul dobândit de țară, dar ne-am întors fără tezaurul de aur. Aurul nostru este răspândit în trei state - Rusia, Germania și Anglia”.
Finanțarea efortului de război al statului român a dus la convingerea generală că „fără BNR nu se putea face războiul”, economiștii de seamă ai epocii apreciind că „unitatea națională datorează mult acestei instituții”. Tezaurul era însă risipit, în stocul fizic al BNR fiind în 1919 mai puțin de 2 kg aur fin, față de stocul înregistrat la începutul războiului, de peste 143 de tone. Primul deceniu al României Mari este caracterizat, în lucrarea citată, ca etapă „în căutarea aurului pierdut”.
Dacă în privința aurului depozitat la Londra nu a fost nicio problemă să fie considerat ca sigur în bilanț, aurul depus la Berlin, ca și cel de la Moscova intrase într-o zonă a litigiilor. Cu Germania, după lungi tratative, s-a ajuns să fie în divergență în anul 1926 doar cantitatea de 4,6 tone aur fin, fiind repatriate până atunci 19 tone aur fin. Tezaurul de la Moscova apare doar în scriptele contabile, puterea bolșevică nu a dat răspuns diligențelor României pentru recuperarea și repatrierea celor 101 tone de aur depozitate la Kremlin cu documente clare de predare-primire. Stocul de aur crește și prin producția internă din perimetrele aurifere din Apuseni și Maramureș. În anul 1927 producția internă a fost de 2.000 kg, crescând la 3.538 kg în 1932.
Din nou în război, stoc la maximumul istoric
Al Doilea Război Mondial aduce importante modificări în politica monetară, ridicând din nou problemele legate de tezaurul BNR. Încă din 1939 războiul ajunsese la granițele României, stocul de aur al Poloniei fiind tranzitat spre Constanța. Prăbușirea granițelor și intrarea în războiul contra URSS și apoi cu Anglia și Statele Unite au impus ca măsuri de siguranță transportarea aurului din stocul BNR, aflat în țară, la Sinaia și plasarea în locuri secrete a 150 de tone aur. Deoarece schimburile comerciale cu Germania și pe continent în zonele accesibile se făceau în echivalent aur, stocul de aur al BNR atinge în anul 1944 un maxim istoric - de 244 de tone. 190 de tone de aur se aflau în țară, iar 47 de tone - în străinătate, depuse la Banca Angliei, în Elveția și în Statele Unite. În iulie 1944, când la Bretton Woods se puneau bazele sistemului monetar postbelic, BNR și Guvernul român au desfășurat operațiunea secretă „Neptun”, prin care au fost transportate la Mănăstirea Tismana 190 de tone aur fin. În noaptea de 15/16 septembrie toate casetele de aur au fost mutate într-o grotă secretă, astupată apoi cu betoane și camuflată pentru a feri tezaurul de trupele Armatei Roșii, cât și de germanii în retragere. Păstrarea aurului în țară a fost susținut și de emiterea de monede de aur - Ardealul nostru - scoase la vânzare către populație, greutatea totală a acestor monede fiind de peste 10,2 tone. „Cocoșeii”, cum au fost cunoscuți banii de aur, aveau să devină apoi un blestem pentru deținători, atunci când statul comunist a început recuperarea lor prin forță.
RĂZBOIUL RECE S-A DUS ȘI PE AUR
Perioada în care statisticile și evidențele BNR au fost foarte greu de recuperat și reconstituit de autorii lucrării pe care o prezentăm este cea a anilor imediat următori ieșirii din război, în 1945, și ai începutului comunizării sub ocupația de facto a URSS. Din stocul de aur au fost plătite reparații de război către sovietici, dar și cheltuieli cu armamentul livrat tot de URSS. Cumpărarea de cereale în anii de foamete din 1946-1947 s-a făcut tot cu plata în aur. Un material întocmit în 1968 arată că în perioada 1948-1961 s-au scos din tezaur 212 tone de aur. Revigorarea economiei și a producției de aur interne, cât și cumpărarea de aur din străinătate au condus la reconstituirea rezervei de aur, care atinsese un minim postbelic de 51,2 tone. În 1968 se depășește pragul de 100 de tone, vârful stocului în „Epoca de Aur” Ceaușescu fiind de 118,7 tone în anul 1985. Plata datoriei externe, impusă ca o obsesie de Nicolae Ceaușescu, s-a realizat și cu aurul din BNR, rezerva ajungând la 67,6 tone în 1989.
Din nou în ani tulburi
Stocul de aur al BNR este acum practic constant, de 103,7 tone din anul 2007 până acum. 42,5 tone se află în țară, iar 61,2 tone în străinătate. „Redobândirea de către aur a rolului de activ strategic, dar și creșterea tensiunilor geopolitice la cote alarmante (alipirea Crimeei, evenimentele din Ucraina, din Marea Chinei de Est și Orientul Mijlociu) au determinat reanalizarea de către decidenții din cadrul băncilor centrale a politicilor privind distribuția în conturile din afara țării a rezervelor fizice de aur, tendință remarcată mai ales în Europa”, arată autorii lucrării. Faptul că rezerva din afara țării are acum „sedii” bine securizate la aliați din NATO sau Elveția sunt o garanție că stocul poate fi oricând folosit ca o asigurare suplimentară și de încredere pentru operațiile financiare ale statului român.