Din această perspectivă este foarte simplu de înţeles de ce Fisher a fost un susţinător înflăcărat al intervenţiei statului pentru a reflaţiona economia!
Şi nu doar el, ci şi celălalt economist intervenţionist cu notorietate al epocii, John Maynard Keynes, a pierdut, la rândul său, aproape tot ceea ce investise la bursă, după care a susţinut că statul trebuie să scoată economia din depresiune prin deficit bugetar şi expansiune monetară!
Istoric vorbind, extrem de puține companii de asigurări de viață au dat vreodată faliment, chiar și în perioade de recesiune, tocmai pentru că au investit extrem de prudent și de conservator banii clienților. Dar National Mutual Life Insurance Company, condusă de Keynes pe principii speculative, a fost pe buza insolvenţei în timpul crizei din anii ’30. Pentru că a promis clienților beneficii spectaculoase, pe care nu le-a putut susține.
Germano-argentinianul Johann Silvio Gesell, fost ministru de finanțe în guvernul care a condus Bavaria între aprilie și mai 1919, atunci când s-a numit republică sovietică, i-a atras atenția lui Keynes cu o idee de reformă monetară a cărei esență era taxarea punitivă a economisirii și încurajarea consumului și investițiilor. Gesell - promotor al Freiwirtschaft, un model economic pentru socialismul de piaţă - dorea să păstreze doar funcția de schimb a banilor, nu şi pe cea de acumulare. Iar Fisher chiar i-a prezentat ideea lui Gesell președintelui democrat Franklin Delano Roosevelt.
Dar haideţi să vedem dacă există vreo posibilitate de a fi combătuţi Fisher, Gesell ori Keynes. Henry Hazlitt spune în 1959 că principala problemă este confuzia care se face între economii, consum și investiții.
Keynes apreciază că investițiile nu constituie consum și dacă aceia care intră în categoria consumatorilor nu-și cheltuiesc întregul venit, producătorii nu-s motivați să mai investească și societatea se confruntă cu șomajul. Deşi e clar că investițiile sunt tot o cheltuială, doar că diferă orizontul de timp când se realizează, deoarece reprezintă o cheltuială în viitor.
Numai că, respectiva confuzie îi permite lui Keynes să-i atribuie statului rolul de arbitru în piață, care să salveze echilibrul economic. Şi, după cum observă Ludwig von Mises în „Acţiunea Umană”, John Keynes, la fel ca şi ceilalţi intervenționişti, găseşte că statul e o entitate în afara sistemului economic, care are la dispoziţie resurse nelimitate - nu doar pe cele colectate prin taxare de la cei ce formează societatea - şi pe care le poate distribui la infinit. Atitudinea unora ca Fisher, Gesell sau Keynes pare să aducă cu aceea a lui Mefisto din „Faust” al lui Goethe, care vine cu „găselnița” transformării hârtiei în bani. Împăratul german îi transmite trezorierului „nu avem bani, faceți ce a spus”, semnează bancnotele și provoacă o explozie a consumului, „jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine/cealaltă jumătate - să se îmbrace bine”. După care oamenii își dau seama că bancnotele sunt acoperite doar de promisiunea aurului care încă nu s-a extras din mine.
În anii ’30, în capitala Regatului Unit, circula butada că dacă aduni cinci economiști la o masă vei avea șase opinii contrare, dintre care două îi vor aparține lui Keynes, dar și acestea se vor bate cap în cap. Sigur că respectiva glumă reprezintă un exemplu de invidie la adresa succesului marelui economist John Maynard Keynes.