Șuetă cu Cristian Iftode, profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
„Mintea de pe urmă” - iată o expresie-ocazie de a evidenția una dintre cele mai efervescente minți ale românilor de azi: Cristian Iftode. Cercetați-o, aveți șansa de a vă deschide propriile minți!
- Jurnalul: Cine ești tu, Cristian Iftode, cine ești tu când te privești detașat, desprins din mrejele academice, sociale, familiale? Reușești mereu să fii sincer cu tine însuți?
- Cristian Iftode: Iată un început în forţă pentru interviul nostru, în condiţiile în care e cunoscut reflexul filosofilor de a ridica imediat discuţia la nivelul abstract şi general. Ezit să dau un răspuns punctual la întrebările tale foarte directe nu atât din precauţie, ci pentru că tind să nu fiu de acord cu ceea ce cred că presupun ele ca fiind de la sine înţeles. Ştiu, pentru mulţi oameni grăbiţi pare un exerciţiu pedant, dar noi suntem învăţaţi în anii formării filosofice ca înainte de a răspunde la o întrebare, să cercetăm ceea ce ea presupune ca fiind deja cunoscut şi acceptat. În cazul de faţă, când mă întrebi cine sunt, presupui că o fiinţă umană este în chip esenţial - sau mai bine zis ca sine autentic - ceva aflat dincolo de toate rolurile sociale pe care le joacă? Aceasta e o idee modernă în legătură cu care eu am îndoieli - e un reflex romantic de gândire sau poate chiar o versiune secularizată a persoanei creştine. Pentru un grec de pe vremea lui Platon sau Aristotel, omul se defineşte prin totalitatea rolurilor pe care le îndeplineşte în cetate, în lume, şi o face fără rest. Cu alte cuvinte, „mrejele” academice, sociale, familiale pe care le menţionezi nu reprezintă pentru mine ceva alienant în raport cu „adevăratul” sine, ci mai degrabă coordonatele sau pârghiile în funcţie de care se articulează identitatea mea personală, povestirea în desfăşurare cu care mă identific public şi privat. Ca să nu o mai lungesc, nu ştiu ce anume rămâne dincolo de aceste roluri şi nu sunt deloc sigur că orice trăsătură sau nucleu de trăsături aş crede că depistez prin introspecţie nu ar fi ceva iluzoriu sau determinat chiar de acele roluri cu care mă identific în viaţa cotidiană.
Sinceritate - autenticitate - inautenticitate
- A doua întrebare...
- E în legătură directă cu prima şi angajează o distincţie conceptuală la care adesea nu ne gândim. Când mă întrebi dacă reuşesc să fiu mereu sincer cu mine însumi se presupune că doar astfel aş putea fi un om autentic? Dar sinceritatea şi autenticitatea sunt două noţiuni diferite. Aş putea, la limită, să fiu mereu sincer cu mine însumi - ceea ce nu cred că reuşeşte nimeni, în realitate - şi totuşi să duc o existenţă inautentică în sensul în care am trăit mereu aşa cum alţii - părinţi, profesori, prieteni, şefi - se aşteptau de la mine să o fac, în loc să caut să iau acele decizii de viaţă curajoase prin care să mă afirm ca individualitate ori să-mi urmez pasiunile. În schimb, un concept mai subtil şi totodată mai realist de autenticitate narativă presupune să conştientizez şi să integrez în naraţiunea mea identitară şi acele momente sau ipostaze personale în care am acţionat neautentic, ca şi acele aspecte în legătură cu care, privind retrospectiv, cu mintea de pe urmă, înţeleg că m-am amăgit singur sau că nu am fost sincer cu mine însumi.
Ispita demonică
- Ai ales - și se distinge acest fapt încă de la primele răspunsuri - filosofia ca mod de viață (ai publicat și o carte cu acest titlu: „Filosofia ca mod de viață”), dar spune-ne, te rog, cum e să fii filosof și să și trăiești din această preocupare în România secolului XXI, un secol în care oamenii gândesc parcă tot mai puțin cu propria minte?
- Mereu a fost greu să gândeşti cu propria minte... În atâtea epoci istorice, un asemenea gest era judecat negativ, ca o ispită demonică sau ca o trufie ce se cuvine sancţionată social. Mecanismele de putere, în epoca noastră, sunt ceva mai perverse de-atât, deşi încă există atâtea locuri de pe glob şi culturi tradiţionaliste în care lucrurile nu s-au schimbat considerabil, în această privinţă. Dar mă refer, acum, la Occident, de la care încercăm şi noi să ne revendicăm în România secolului XXI: arderea etapelor a fost destinul istoriei noastre moderne. În Occident, aşadar, ne recunoaştem, pe de-o parte, ca moştenitori ai Iluminismului, care ne somează să avem curajul gândirii independente, în loc să credem orbeşte în autorităţi religioase, politice, spirituale.
Capacitatea de a nu „pune botul”
- Corect.
- Pe de altă parte însă, toate bulele şi camerele de ecou în care oamenii ajung să trăiască şi fie tot mai polarizaţi, la fel ca şi toate teoriile conspiraţiei, exploatează acest deziderat al gândirii presupuse a fi independente, al capacităţii de a nu „pune botul” la adevărurile oficiale, la propagandă şi manipulare... Iată, deci, paradoxul: oamenii ajungă să creadă tot soiul de năzbâtii în răspăr cu ceea ce ne spune azi ştiinţa sau bunul simţ convinşi că fac astfel parte dintr-o elită a celor care gândesc cu propria minte şi rezistă manipulării, când de fapt e fix invers. Şi cu asta îţi răspund la întrebare: din punctul meu de vedere, o misiune publică deloc uşoară a filosofului în aceste vremuri tulburi este aceea de a-şi educa semenii în spiritul gândirii critice, ceea ce presupune atât capacitatea de a sesiza sofisme şi erori de argumentare, cât şi verificarea informaţiilor şi a surselor şi stabilirea celor demne de încredere. A gândi cu propria minte nu îi exclude pe ceilalţi, dar selecţia celor care contează cu adevărat pentru tine şi te pot face să-ţi revizuieşti credinţele şi atitudinile este de importanţă vitală. E ceea ce numim astăzi în filosofia morală şi politică autonomie relaţională.
Promisiune
- Te-am ascultat odată/o dată la Radio România Cultural: vorbeai chiar despre nevoia de filosofie astăzi, cât de necesară, cât de actuală, cât de implicată e/poate fi filosofia în viața cetății noastre cea de toate zilele. Nu mi-am risipit atunci o mirare, pe care sper s-o limpezim acum: România profundă surâde cel mult îngăduitor la contactul cu un filosof - „Un pierde-vară!”, „Taie frunză la câini!” etc. -, mediul rural, de pildă, pare tot mai subordonat, amăgit, manipulat, păcălit, absent, fugit de acasă, surd și orb până și la vechile vorbe înțelepte din bătrâni. Eh, cum crezi că ar putea fi (re)convertite aceste minți dacă nu la filosofie, măcar la acea înțelepciune, la acel bun simț din care, iată, ai extras chiar titlul breviarului care a prilejuit dialogul nostru (Mintea de pe urmă, Trei, 2025)? Mai poate fi întors românul obișnuit către introspecție, curiozitate pură, frământare? Mai poate fi convins de utilitatea marilor întrebări?
- Întrebarea e cu siguranţă oportună, dar voi continua să te exasperez: nu ştiu ce e aia român „obişnuit”, ba chiar am multe dubii şi faţă de sintagma „România profundă”. Eu vorbesc şi scriu pentru studenţii mei şi pentru toţi oamenii inteligenţi şi reflexivi care sunt curioşi să afle ce am de spus şi să ştie mai multe despre filosofia practică şi despre consilierea filosofică în particular. Aşadar, nu merg în piaţă să-mi strig adevărurile în faţa oricui, nici nu cer socoteală semenilor pentru modul lor de viaţă - pe scurt, nu sunt un Diogene. Internetul e plin de salvatori şi de „treziţi în conştiinţă”...
- Mai devreme spuneai: „(...) o misiune publică deloc uşoară a filosofului în aceste vremuri tulburi este aceea de a-şi educa semenii în spiritul gândirii critice”...
- Pentru oricine îmi oferă o şansă, fac această promisiune: filosofia nu te poate lăsa neschimbat, iar efortul de a te înţelege pe tine însuţi fructificând instrumentele conceptuale şi argumentele terapeutice ale filosofiei îţi va ameliora viaţa de zi cu zi. Cum aşa? Pentru că vei dobândi o înţelegere de sine - dublată de o înţelegere a felului în care reacţionează oamenii în diverse situaţii - care se converteşte în seninătate şi plus de tărie sufletească. Dar nu imediat: la început, efectul practic al filosofiei poate fi destabilizator, pentru că îţi torpilează falsele certitudini şi simţi că îţi fuge pământul convingerilor tale de bază de sub picioare. Ulterior însă, pentru cine nu abandonează, drumul spre înţelepciune este unul real şi probat în viaţa de zi cu zi.
Un eşec la nivel naţional
- Chiar așa, cum ai caracteriza profilul filosofic al românului (de ieri și de azi)? Am fost/suntem un popor al reflecției, ori dimpotrivă?
- Eu nu cred că există popoare mai reflexive decât altele, chiar dacă e limpede că există limbi şi culturi mai propice filosofiei decât altele (pe vremuri, cea elină, apoi cultura franceză, germană etc.). Însă reflecţia rămâne un act şi o respiraţie individuală, ea presupune pasul în spate şi capacitatea momentană de a te sustrage acelor relaţii şi roluri sociale despre care vorbeam la început - dar nu ca un reflex de mizantrop, ci pentru a crea spaţiul mental în care vocile celorlalţi să se audă mai limpede şi tu să poţi să le analizezi pretenţiile şi temeiurile pe care îşi sprijină afirmaţiile. Altfel spus, educaţia este esenţială pentru profilul intelectual şi spiritual al fiinţelor umane, ca şi pentru gradul de reflexivitate care li se poate inocula ca gest reflex, în prelungirea inteligenţei native şi a unor tipare psihologice înnăscute. Dacă proiectul educaţional e un eşec la nivel colectiv, următoarea generaţie va fi compusă cu preponderenţă din indivizi superficiali şi predispuşi la manipulare şi condiţionări de tot felul. Politicienii noştri, atât cât îi putem judeca drept o clasă, reprezintă, din păcate, anticiparea sau de-a binelea confirmarea dureroasă a acestui eşec la nivel naţional.
„Normalitate”
- Expui, în „Mintea de pe urmă”, via Foucault (Surveiller et punir, 1975), o idee agățătoare: mintea umană condiționată devine în epoca modernă închisoarea corpului (invers decât susțin dogmele religioase). Acum, mirarea: este omul de astăzi un individ supus/exploatat, inconștient, intereselor unor altor indivizi, superiori, restrânși ca număr, dar dominanți? Se aliniază masele tendinței dintotdeauna de supunere la exercițiile de coerciție generate de un pumn de alți indivizi? Distribuirea bogăției lumii pare să întărească acest raționament.
- Da, faptul că sufletul poate deveni închisoarea trupului, invers decât afirma Platon, este o idee sau o formulă pe care o foloseam intuitiv chiar înainte de a fi citit acel volum al lui Foucault: de aceea, probabil, am rezonat aşa de bine cu analizele sale consacrate biopoliticii în era modernă, adică modului în care politicul ia drept miză însăşi existenţa biologică a indivizilor, forma lor de viaţă, canalizată într-o forţă de muncă obedientă, disciplinată, normalizată. „Normalizarea” e aici cuvântul-cheie, indicând felul în care puterea politică se exercită în societăţile moderne, incluzând aici democraţiile liberale, nu atât printr-o violenţă făţişă, cât printr-o reţea de mecanisme (Foucault o numea la un moment dat „dispozitiv de securitate” caracteristic lumii contemporane, de unde şi importanţa fără precedent a serviciilor de informaţii) menite să facă tot mai costisitor gestul de a nu te supune unui tipar prescris de „normalitate”, de reuşită individuală, unei reţete de viaţă judecate prin prisma utilităţii ei sociale. Din acest punct de vedere, pe cât de limpede e faptul că, din punct de vedere economic, există un număr mic de câştigători în capitalismul global, digital şi financiar şi o clasă de mijloc tot mai fragilizată, este şi faptul că, din punctul de vedere al idealurilor de viaţă şi împlinire personală, cu toţii, săraci şi bogaţi, sunt stăpâniți sau ghidaţi de aceleaşi reprezentări amăgitoare. Aici este subtilitatea lui Foucault: marea problemă este aplatizarea dezideratelor care ne ghidează tuturor existenţa individuală în societatea de hiperconsum. Când totul este despre consum, noi suntem cei care se consumă şi se uzează înainte de vreme: veritabila epidemie din zilele noastre de depresie dusă pe picioare, anxietate şi burnout e grăitoare în acest sens.
Filosofia, ca formă de spiritualitate
- Ce rol mai joacă astăzi religia în viața noastră? A câștigat filosofia terenul pierdut de religie în fața științei?
- Nevoia de spiritualitate e vitală pentru omul din toate timpurile şi are legătură directă cu pericolul amintit mai devreme al aplatizării existenţei noastre pe orizontala biopolitică: sănătate fizică - bunăstare economică - securitate socială - şi cam atât. Spiritualitatea e în legătură directă cu nevoia de sens a fiinţei umane, problema sensului vieţii fiind direct legată de orizontul împlinirii de sine. Dar există şi forme nonreligioase de spiritualitate care, după unii, se potrivesc mai bine pe profilul omului contemporan, ca şi pe profilul unei societăţi liberale, deci inerent pluraliste. Filosofia, în diversele ei şcoli şi doctrine, este o asemenea formă de spiritualitate, indiferent că filosofii, ca indivizi, au fost credincioşi sau atei. Omul e o fiinţă care se exersează în vederea autoperfecţionării şi care simte nevoia să trăiască pentru ceva mai înalt: acest instinct ascetic, al verticalităţii, ne este în sânge încă de când ne-am ridicat pe două picioare ca specie, aşa cum a afirmat-o Nietzsche şi ne-o reaminteşte astăzi Sloterdijk. Sunt mulţi alţi filosofi pentru care singurul focar de rezistenţă la normalizarea biopolitică este o etică a sinelui care să încurajeze perfecţionarea şi stilizarea existenţei. Dar un atare perfecţionism etic se cuvine deosebit de un nociv perfecţionism indus social, sintetizat într-o formulă de tipul: Ceilalţi aşteaptă de la mine să fiu perfect, deci nu am voie să greşesc! De fapt, greşelile au fost şi au rămas un mijloc inevitabil de învăţare şi creştere personală.
Vaccinaţi împotriva gândirii utopice
- Românii și Româniile lor au stat și stau încă la mâna istoriei făcute de alții. Cum crezi că ne-ar putea ajuta filosofia să ieșim din acest miraj al expresiei „Capul plecat sabia nu-l taie”, să sărim din caruselul supunerii oarbe?
- Filosofia modernă a inspirat în mod direct marele proiect emancipatoriu al Iluminismului pe care îl aminteam mai devreme, corelând progresul în sfera cunoaşterii cu progresul la scara libertăţii. Atunci când tânărul Marx pronunţa faimoasa teză: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; însă important este să o schimbe”, el dădea glas unui spirit al timpului revoluţionar. Ulterior, Marx şi-a văzut speranţele înşelate, la fel ca atâţia alţii care au militat pentru o transformare din temelii a societăţii în secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX. Cred că ne aflăm acum într-un punct în care cei mai mulţi dintre noi suntem vaccinaţi împotriva gândirii utopice şi am devenit mult mai suspicioşi faţă de proiectele radicale de transformare socială şi politică. Dar aceasta nu înseamnă că filosofia abandonează miza ei socială, ci că asistăm, după anii ’80, la o recalibrare a interesului pe proiectul etic de autoameliorare a individului. Nu faci o lume nouă cu oameni vechi, ale căror metehne şi reflexe inoculate vor ieşi la iveală imediat ce ajung în poziţii de putere. E ceea ce am numit în diverse locuri cotitura performativă a filosofiei şi eticii contemporane: transformarea de sine primează ca deziderat. Desigur că dezbaterea între stânga şi dreapta riscă să sucombe, în acest punct, într-o polemică interminabilă de tipul: „Ce a fost la început, oul sau găina?”. Ca să traduc: doar o societate dreaptă poate face fiinţele umane mai bune sau doar ameliorarea morală a unei mase critice de indivizi va face societatea mai dreaptă? Oricum ar fi, eşecul comunismului real în secolul trecut ne va fi vindecat de pretenţia de a controla şi canaliza forţele istorice înspre un deznodământ visat. În plan individual însă, şi prin cultivarea relaţiilor cu prietenii critici, filosofia poate face enorm pentru a te învăţa să ţii capul sus şi să-ţi păstrezi mintea limpede.
Despre iubire
- Ce-i iubirea? Poate această emoție să ne așeze viața mai bine decât o face gândirea/raționalul/mintea (fie ea și cea de pe urmă)?
- În primul rând, iubirea nu e doar o emoţie, oricât de specială, de preţioasă am considera-o în raport cu alte afecte. Pentru Platon, iubirea este un mijloc de cunoaştere. Ascetica şi erotica sunt cei doi versanţi ai platonismului ca filosofie practică: drumul iubirii este mai scurt, dar şi mai primejdios decât lunga asceză, repetare zilnică de exerciţii spirituale, deoarece riscăm mereu să confundăm iubirea de Frumos cu dorinţa de a poseda una sau alta dintre întruchipările sale efemere în această lume. Această suprapunere dintre iubire şi impulsul de a poseda, în loc de a se dărui pe sine, e caracteristică pentru iubirea-pasiune. În volumul meu Mintea de pe urmă, a cărui cheie este organizarea temelor în funcţie de relevanţa acestora pentru anumite vârste ale omului, secţiunea consacrată iubirii debutează cu o serie de însemnări din tinereţe cu pronunţat caracter poetic - un soi de autoflagelare a idealizării relaţiilor de iubire în conexiune cu un orgoliu adolescentin bolnăvicios -, continuă cu un studiu amplu care prezintă momentele unei istorii filosofice a iubirii, de la Platon la Tinder, şi se încheie cu un eseu despre posibilitatea altruismului. M-a interesat mai ales ambivalenţa iubirii-pasiune, tensiunea sufletească între impulsuri şi aşteptări care se bat cap în cap: celălalt să-mi devină tot mai cunoscut, mai familiar, fără a-şi pierde farmecul, deci misterul; să-mi fie necesar, fără a-mi răpi autonomia, ba chiar independenţa; să fie alesul sau aleasa mea, dar să fie şi „jumătatea” parcă predestinată; să evolueze, să devină mai bun, rămânând însă acelaşi om de care m-am îndrăgostit. Aşa cum bine observa Pascal Bruckner, înainte de revoluţia sexuală, am avut, în secolul al XIX-lea, „revoluţia sentimentală”, iar contradicţiile care decurg de aici ridică provocări fără precedent pentru relaţiile de cuplu, de unde şi lejeritatea despărţirilor şi rata atât de mare a divorţurilor în Occident. Să mai adăugăm la aceste aspecte şi o tendinţă depistabilă sociologic de a transfera o viziune de tip consumerist şi în materie de relaţii personale, de a „încerca” parteneri şi de a pleca mai departe atunci când o versiune upgradată a „tipului” care te atrage e disponibilă pe piaţa de dating. Aşadar, iubirea ne poate ordona şi armoniza viaţa - în principiu, nimic altceva nu o poate face mai bine -, însă trăim în lumea de azi mai curând într-o „nouă dezordine amoroasă”, ca să împrumut titlul faimoasei cărţi a lui Bruckner şi Finkielkraut.
O nevoie resimţită visceral
- Cum s-a apropiat omul Cristian Iftode de filosofie? Dintr-o nevoie a spiritului, ori mânat de nevoile corpului?
- La fel ca majoritatea filosofilor contemporani, am mari dubii faţă de un asemenea dualism, adică faţă de considerarea spiritualului şi corporalului drept două registre separate, independente. Încercăm să înţelegem, astăzi, ceea ce este ireductibil trupesc, corporal, în fenomenul cunoaşterii umane, aici fiind şi cheia deosebirii acesteia de inteligenţa artificială, înspăimântător de performantă în anumite privinţe şi de „stupidă” în altele, pentru noi de bun simţ. Aşa că o să caut să le împac şi vă voi răspunde că m-am apropiat de filosofie în adolescenţă, dintr-o nevoie spirituală resimţită visceral, organic, de a căuta răspunsuri la marile noastre întrebări de muritori cu privire la natura realităţii sau rostul vieţii.
Despre râs
- Ce-i râsul, Cristian Iftode?
- Dacă iubirea face să ne crească aripi, râsul - mai precis, râsul care probează simţul umorului - e singurul mijloc hărăzit muritorilor de a privi de sus, pentru o clipă, zeii sau destinul nemilos. Nu degeaba s-a spus că tragicul şi comicul nu se referă la realităţi diferite, ci reprezintă doar două feluri alternative de a privi şi de a ne raporta la aceeaşi bucată de lume sau viaţă.
Marea noastră problemă
- Frumos spus... Care apreciezi că este (și de ce) cea mai mare carență a societății noastre? Dar cel mai palpabil avantaj?
- Marea problemă a societăţii noastre ţine de capturarea instituţiilor statului şi a unor domenii-cheie de dezvoltare, după Revoluţia din decembrie ’89, de către reţele politico-securiste clientelare, promovând o pletoră de mediocri, arivişti şi impostori obedienţi în poziţii de conducere, încurajând corupţia şi furtul banului public cu acoperire legală. Cât despre avantaje, singurul la care mă pot gândi nu e neapărat palpabil şi e mai curând o speranţă: aceea că noile generaţii se formează cu alte mentalităţi, visează la o altfel de ţară. Nu sunt însă din cale-afară de optimist, când văd ce calitate deplorabilă are actuala clasă politică, ce perspective limitate şi ce grad de incultură vădesc chiar şi persoane publice cu aparenţă de oameni cinstiţi şi animaţi de bune intenţii.
Un fenomen definitoriu pentru cultura noastră interbelică
- Cine consideri că a fost/este cel mai important gânditor român?
- Lucian Blaga, dacă ne uităm la amploarea, originalitatea şi coerenţa operei sale filosofice, dar care nu s-a bucurat din păcate de o ieşire în lume la momentul oportun, atunci când filosofia culturii era pe val în Occident. Cioran şi Eliade, dacă ne uităm la notorietatea celor doi pe plan mondial: una pe deplin meritată, pentru că au impus fiecare idei, formule memorabile, un anumit profil spiritual distinct, iar aceasta în ciuda umbrelor care ţin de regretabilele lor afinităţi cu legionarismul în tinereţe. În legătură cu acest aspect delicat, eu cred că e cazul să înţelegem un fenomen general definitoriu pentru cultura noastră interbelică: noi ne-am suit în trenul modernităţii din mers şi am făcut-o într-un vagon cu frâna trasă, aşa-zicând, adică unul mai curând antimodernist, reactiv, sau cel puţin anti-iluminist şi pătimaş vitalist. E ceea ce au avut în comun intelectuali de dreapta atraşi de funesta ideologie nazistă sau de legionarism şi promotori de seamă ai avangardelor artistice, cu vederi politice de stânga şi origine evreiască.
Creatorii preferați
- Care/cine sunt cărțile și creatorii care ți-au schimbat decisiv modul de gândire?
- Marile nume din istoria filosofiei cu care am avut o primă întâlnire în adolescenţă, precum Platon sau Kant; apoi, desigur, Aristotel, căruia i-am consacrat teza mea de doctorat. Poststructuraliştii francezi au fost o altă influenţă majoră: în facultate, când eram pasionat de filosofia limbajului, Derrida, iar ulterior, Foucault - el mi-a schimbat modul de a concepe relaţia între etică şi politică şi miza practică a filosofiei în corelaţie cu istoria ideilor. Metodologic, am învăţat mult de la filosofii care au încercat să creeze punţi de comunicare între analitici şi continentali, precum Ricoeur, Rorty sau MacIntyre. Mai recent, m-au influenţat autori care combină filosofia cu psihologia morală, precum Jonathan Glover, Jonathan Haidt sau Christian Miller. Dar sunt mulţi alţii, prea mulţi pentru a-i enumera aici.
Leac
- Ai vreun leac, vreo recomandare pentru criza vârstei de mijloc, pentru criza de sens? Stai, știu: filosofia, deschiderea minții! Greșesc?
- Nu greşeşti deloc. În secţiunea intitulată „Sensul vieţii” din Mintea de pe urmă, există o succesiune de eseuri pe tema crizei vârstei de mijloc. Las cititorul interesat să descopere acolo o serie întreagă de argumente terapeutice pentru a depăşi cu succes această criză a omului contemporan, nu pot să livrez aici chiar toată „marfa”...
- Ha, ha, ha! Mulțumesc pentru disponibilitate și răbdare.
Despre Cristian Iftode
Cristian Iftode este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei şi conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate (The Journal of Value Inquiry, The New Bioethics, Phenomenology and the Cognitive Sciences, AJOB Neuroscience, Ingenium, Public Reason etc.), precum şi volume de autor, dintre care: Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (Editura Univ. din Bucureşti, 2015), Viața bună. O introducere în etică (Ed. Trei, 2021) şi Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (Ed. Trei, 2022, ediţia a doua). Este membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Universitatea din Bucureşti, membru fondator al Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice de la aceeaşi universitate, senator al Universităţii din Bucureşti şi vicepreşedinte al comisiei de Filosofie - CNATDCU.
„A gândi cu propria minte nu îi exclude pe ceilalţi, dar selecţia celor care contează cu adevărat pentru tine şi te pot face să-ţi revizuieşti credinţele şi atitudinile este de importanţă vitală”, Cristian Iftode, profesor de filosofie
„Nu merg în piaţă să-mi strig adevărurile în faţa oricui, nici nu cer socoteală semenilor pentru modul lor de viaţă - pe scurt, nu sunt un Diogene”, Cristian Iftode
„Marea problemă a societăţii noastre ţine de capturarea instituţiilor statului şi a unor domenii-cheie de dezvoltare, după Revoluţia din decembrie ’89, de către reţele politico-securiste clientelare”, Cristian Iftode
„Din punct de vedere economic, există un număr mic de câştigători în capitalismul global, digital şi financiar şi o clasă de mijloc tot mai fragilizată”, Cristian Iftode
„Când totul este despre consum, noi suntem cei care se consumă şi se uzează înainte de vreme: veritabila epidemie din zilele noastre de depresie dusă pe picioare, anxietate şi burnout e grăitoare în acest sens”, Cristian Iftode
„Nu faci o lume nouă cu oameni vechi, ale căror metehne vor ieşi la iveală imediat ce ajung în poziţii de putere”, Cristian Iftode
„Dacă iubirea face să ne crească aripi, râsul - mai precis, râsul care probează simţul umorului - e singurul mijloc hărăzit muritorilor de a privi de sus, pentru o clipă, zeii sau destinul nemilos”, Cristian Iftode