Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Exportăm români către ramuri cu valoare adăugată redusă în Occident. Și importăm forță de muncă din spațiul hindus pentru servicii simple, logistice sau de livrare, cam ca în perioada medievală. Nici exportul, nici importul nu cresc semnificativ VAB. Nu întăresc diviziunea muncii. Nu creează clustere industriale. Nu generează burguri - orașe mari. Sunt ajustări primitive ale ofertei de muncă.
În acest context, necesitatea de a realiza reforma structurală devine evidentă, fiindcă, dacă mutăm atenția dinspre forța de muncă spre bunuri, exporturile României au o valoare adăugată redusă, iar importurile - una mare. Pentru a produce mărfuri cu valoare adăugată măcar medie, avem nevoie de muncitori străini care să ne învețe să le fabricăm, la fel cum au făcut-o germanii odinioară, pe ai căror descendenți Ceaușescu i-a vândut la bucată.
Românii care muncesc în afară lucrează în ramuri cu valoare adăugată scăzută. Iar noi avem nevoie - în schimbul țăranilor români - de muncitori care să opereze în domeniile deficitare.
Numai că problema de fond este managementul. Acesta știe să dimensioneze costurile într-un singur fel, prin reducerea celor cu forța de muncă. La fel de primar, medieval, cum descriau călătorii străini din secolele XVII-XVIII că erau conduse Țările Române. Josef Mikoscha nota în 1782: „Domnul nu este călăuzit în cârmuirea sa nici de cea mai slabă dragoste pentru bunăstarea țării (...) se gândește doar la stoarceri și închide ochii asupra hoților care îl plătesc”. E departe de a face cel mai mic lucru pentru dezvoltare.
România nu are nevoie de mai mulți livratori, ci de generatori de productivitate. De muncitori calificați, ingineri, meșteșugari, administratori, comercianți - „nemții” în sens economic, nu etnic.
Diviziunea muncii nu se face pe Facebook și nici în sate depopulate. Se face în orașe mari, pe piețe mari. România are prea puține din ambele.
Până când managementul va înceta să semene cu seniorii medievali și va înțelege că productivitatea nu se obține prin stoarcerea muncii ieftine, ci prin specializare, capital uman și instituții, vom continua să rotim aceeași schemă: exportăm prost, importăm prost și ne mirăm că rămânem la fel.
Istoria ne-a arătat deja soluția. Am folosit-o o dată. Am pierdut-o. Și încă nu ne-am prins de ce.
Chaplin îl ironizează pe Ford în Timpuri Noi, dar banda de producție e cea care-l salvează pe magnat în plină criză. Acum, paradoxal, se întoarce moda artizanalului. Nu din pasiune pentru manufactură, ci din lipsă de forță de muncă specializată. Exact ca înainte de 1913, când fiecare automobil era asamblat de la A la Z de același lucrător.
Freelancingul e ridicat la rang de virtute. Contractele rigide dispar, sindicatele pierd teren, iar securitatea muncii se evaporă. Numai că atunci când produsul nu mai e de serie, ci de ocazie, devine mai scump, mai rar, mai fragil. Consumatorul plătește nu doar marfa, ci și riscul.
Între timp, statul nu prea dă semne că s-ar micșora. Mai mult se preface decât o face. Sectorul privat își pierde însă cu siguranță puterea de negociere, în timp ce administrația își sporește pretențiile fiscale, fie pentru „verde”, fie pentru „strategic”. Jumătatea regimentată a economiei se îngrașă, iar cea liberă își toacă productivitatea în prețuri. Nu e de mirare că, la sondaje, Armata și Biserica domină la capitolul încredere - cel mai puțin democratice instituții devin, ironic, reperele unei societăți care pretinde că vrea libertate.
Economiști au demonstrat că prosperitatea e legată de proprietate, comerț, reguli. Exact cele care lipsesc atunci când statul se hipertrofiază. Democrația e consecința pieței libere, nu invers. Anglia secolului XVII n-a devenit mai prosperă pentru că a fost mai „democratică”, ci pentru că burghezia comercială impune reguli care limitează arbitrarul monarhiei. Reguli capitaliste și circulația elitelor!
Lecția rămâne aceeași: fără salt tehnologic, riscăm să repetăm scenariul anilor ’30, cu criză și spectrul războiului. Numai că saltul nu se face cu freelancerii de pe platforme, cu influenceri și influencerițe, ci cu științe fundamentale, institute de cercetare și forță de muncă calificată. Nu cu pomeni pentru mase, ci cu locuri de muncă middle-class. România exportă brațe necalificate și importă curieri. În timp ce Polonia a atras muncitori străini pentru a învăța să producă ceea ce înainte importa, noi ne mulțumim cu manopera ieftină care întreține iluzia că avem forță de muncă disponibilă.
Este acceptat generic faptul că investițiile publice politizate nu pot înlocui investițiile private. Fondurile europene nu pot compensa lipsa reformelor structurale. Popularitatea pe termen scurt dăunează economiei pe termen lung. Iar dacă asistăm la un fenomen de amploare al concentrărilor la nivelul băncilor și al retailerilor e clar că acesta e generat de micșorarea consumului.
Și totuși, în condițiile lipsei investițiilor private, a reducerii capitalului alocat, în paralel cu concentrărilor care restrâng competiția pe piețe, sunt utile și fondurile comunitare. Din păcate ele-s greu de atras din același motiv, evocat la început, lipsa forței de muncă bine calificate. Se pare însă că nimic nu merge în direcția atragerii acesteia, așa cum au fost chemați nemții în perioada medievală. Asta pentru că în vremea în care în Transilvania și în Banat erau atrași germanii, în rest, acum, la fel ca în Evul Mediu, importăm forță de muncă din spațiul indian.
Citește pe Antena3.ro
