Este un eveniment care angrenează comunitatea și se poate întâlni la Comănești, în apropiere de Bacău, la Dărmănești, Asău, Vorona, din județul Botoșani, Dofteana și din satele din împrejurimi, de pe Valea Trotușului. În localitățile Larga și Cucuieți se îmbină cu Mascații. Cetele de colindători care păstrează vie tradiția milenară, cu rădăcini precreștine, au început să facă adevărate turnee prin țară, în luna decembrie. Astfel, aceștia au o motivație pentru a se pregăti în fiecare an pentru sărbători, dar au și rolul de răspândire a tradițiilor autentice, astfel încât să fie cunoscute și apreciate de cât mai mulți români.
Bădia Ghiță Țugui are 75 de ani și este un renumit creator de măști din satul Vorona, județul Botoșani, care conduce ursarii și mascații din această zonă. Rolul l-a moștenit de la tatăl său, care era tot creator de măști și lider al cetei de ursari și mascați din comunitatea tradițională de la Vorona.
Bădia Țugui explică semnificația măștilor și Jocul Ursului, așa cum s-a transmis în comunitatea din care provine. „Masca este partea invizibilă a omului rău. La cumpăna dintre ani se joacă aceste măști, ca să arătăm partea aceea a răului”, a explicat, pentru Jurnalul, liderul cetei de colindători de la Vorona, în timpul turneului de anul acesta prin România.
Dar măștile nu erau păstrate de la un an la altul și nici nu deveneau obiecte de decor sau suveniruri, ca acum, pentru că erau create pentru un ritual de purificare, pe care cercetătorii îl consideră șamanism autohton. Tocmai de aceea, liderul cetei de colindători este și cel care face măștile, în fiecare an, având și rolul asimilat cu cel al șamanului, similar cu „stăpânul animalelor” - cel care îmblânzește fiarele sălbatice, pentru a nu ataca oamenii și animalele domestice din comunitate.
„La noi era obiceiul ca după ce se jucau măștile, să se arunce în foc, la trecerea în noul an. Mascații sunt urâții satului și tot pe noi ne reprezintă. Nu poți să fii totdeauna bun la suflet. Eu vorbesc cu soarele și soarele mă ascultă, iubesc credința, îl iubesc pe Dumnezeu, dar și eu greșesc, ca tot omul. Această mască pe care o joc eu nu s-a preluat așa cum ar fi trebuit, de copiii care trebuie să ducă mai departe tradiția. Masca este din jocul urșilor.
Elemente precreștine de purificare
Jocul Ursului era specific ajunului Anului nou, dar s-a extins pe o perioadă mai lungă, legând Crăciunul de trecerea în noul an, pentru că s-a făcut legătura între ceata de urători care practică jocul și celelalte obiceiuri ale colindatului, dedicate vestirii Nașterii Domnului Iisus.
Urătorii sunt deghizați în urși sau interpretează roluri de ursari, fluierari și toboșari, imitând trupele de ursari care umblau cu animalele în lanțuri și le forțau să danseze, uneori pe jar. Trupele de urși și ursari se pot combina cu Mascații sau cu Irozii, în unele zone.
Originea jocului este asociată de unii cercetători cu trupele de ursari nomazi din perioada medievală, iar locul din care provine jocul pare a fi Rusia, unde puii de urs au fost capturați, timp de secole, pentru a fi folosiți ca urși dansatori care însoțeau muzicienii de tavernă (skomorokhi).
Urșii dansatori au fost răspândiți în toată Europa, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea.
Ursul, Capra și Mascații
Modul în care a evoluat Jocul Urșilor în perioada sărbătorilor de Crăciun și de Anul nou arată o îmbinare între acest obicei și Jocul Caprei, în unele comunități combinându-se cu Urătorii și cu Mascații. Jocul Caprei are origini românești mult mai vechi, fiind specific în unele regiuni pentru Anul Nou și zilei de Sfântul Vasile, iar în altele sunt specifice Ajunului Crăciunului și primei zile de Crăciun.
Dansul cu animale vii a fost interzis în comunism, dar obiceiul s-a păstrat, modificându-se: ursul a fost înlocuit cu un costum făcut dintr-o blană de animal, pe care o îmbracă cei care își însușesc rolul acestuia. În Bucovina, în această perioadă, Jocul Ursului se combină cu alte obiceiuri, precum Capra, Monegeasca, Căiuții, Dama, Jidăucuța, Căldărăreasca, Jocul flăcăilor, Urătura și Țănțăroiul. În perioada contemporană, multe dintre aceste obiceiuri au început să se practice imediat după Ignat (21 decembrie), pentru a câștiga timp și a prelungi perioada de colindat.
În unele sate din zona de deal a Văii Trotușului, masca de urs este făcută din piei de vițel și de oaie. De la o zonă la alta, obiceiul este contaminat cu alte tradiții specifice perioadei sărbătorilor de iarnă, mai ales cele care au legătură cu ideea de confruntare a cetelor de colindători: „încontrarea cetelor” sau „ceata cetelor”. În acest punct nodal al tradițiilor s-a produs un amestec între colindatul din ajunul Crăciunului și Jocul Ursului.
Obiceiurile sunt practicate de bărbați
Este spectaculos Jocul urșilor din localitățile Dărmănești, Asău, Dofteana și din satele de pe Valea Trotușului, pentru că a evoluat de la un simplu obicei la un spectacol complex, care implică mai multe comunități și se desfășoară pe durata mai multor zile, consecutiv.
Spectacolul de la Dărmănești a devenit loc de pelerinaj pentru oameni din alte județe ale țării. Jocul de la Dărmănești era deja mediatizat încă din perioada comunistă, din anii ’70, iar unii cercetători îl consideră foarte vechi, avându-și originile în Neolitic.
Organizarea cetelor care participă la Jocul Ursului se face în funcție de satul din care provin flăcăii și în funcție de vârsta participanților. Rolul ursului mic va fi interpretat de copii, cel al ursului mijlociu, de adolescenți, iar urșii mari sunt interpretați bărbații între 18 și 30 de ani. Ordinea este până la urmă instituită de Irozi, iar la finalul jocului ritualic se prind în horă Urșii, Măștile, Toboșarii, Irozii și celelalte personaje.
Spiritele rele sunt alungate
Focul, bâta, bățul și nuiaua sunt elemente nu doar de recuzită dintr-un simplu spectacol de teatru, așa cum îl înțelegem în contemporaneitate, ci obiecte cu rol magic, purificator, specifice ritualurilor de alungare a spiritelor rele. Tot prin contaminare, Jocul Urșilor se împletește și cu bătăile rituale dintre cete, iar obiceiul are elemente comune cu dansurile călușarilor, care s-au păstrat în Oltenia și care conțin un ritual șamanic de alungare a bolilor, de vindecare și de aducere a prosperității în comunitate.
Și în Banat, în localităţile de pe Valea Almăjului, în Ajunul Crăciunului, cetele de colindători folosesc un băţ din lemn de alun încrustat în coajă sau afumat la lumânare, care e lovit de podeaua casei pentru a alunga duhurile rele. În folclorul românesc, alunul este naşul, cu el se alungă şerpii și norii.
Este folosit în ritualuri pentru a alunga spiritele rele și a aduce prosperitate. Și aici bătrânii aruncă în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb, pe care apoi le amestecă în sămânţa pe care o vor pune în brazdă, recolta va fi bună în anul care vine.
Alte ritualuri precreștine, asimilate
Animalele sălbatice au un rol important, purificator, în Apuseni, în ultima duminică dinaintea Crăciunului. „Crăciunul fiarelor” sau „Noaptea lupilor” sunt ritualuri precreștine preluate în creștinism, dar care și-au păstrat o parte din caracterul șamanic. În zorii de Ajun, un flăcău „neînceput” este trimis la marginea satului, într-un loc unde, cu o seară înainte, fetele atârnă într-un copac măşti care reprezintă duhurile pădurii.
Flăcăul trebuie să aleagă o mască și astfel devine „vârva” satului, întruchipând lupul, care e considerat ocrotitorul pădurii şi al vânatului. Băiatul este însoțit apoi de ceata de colindători și porneşte spre sat, la urat. În calea cetei nu trebuie să iasă nicio fată sau femeie, pentru că altfel va fi bântuită de lupi tot anul. Doar bărbaţii pot să-i primească în curte pe colindători, unde le dau friptură și băutură.
Tradiția spune că în aceeași seară, flăcăii mergeau la huda lupului, o peşteră adâncă, unde aruncau un purcel sau un berbec, jertfă oferită animalelor sălbatice. În zona Văii Jiului întâlnim „Piţărăii”, un obicei ce pare a veni din vremea dacilor și care are ca semnificație tot sacrificiul adus unei divinităţii a naturii (eventual, Bendis, echivalentul zeițelor Diana/Artemis), ca mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor.
Și la acest ritual participă doar flăcăii, copii sau adolescenţi, organizaţi în cete. Ei se adună în noaptea dinaintea Ajunului, împodobesc steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori pe care le agaţă de prăjini de câţiva metri lungime, apoi alaiul porneşte la colindat. Și acest obicei are multe elemente comune cu Jocul Călușarilor din Oltenia.
În Dobrogea există „Moşoii”, similari cu Mascații din zona Moldovei, având același rol purificator, de alungare a duhurilor rele. Se mai întâlnește acest obicei străvechi, tot precreștin, la Luncaviţa, în nordul județului Tulcea.