Milioane de americani s-au trezit, la început de an, întrebându-se dacă nu cumva țara lor a intrat într-un nou război.
Deși administrația Trump a încercat inițial să prezinte capturarea lui Maduro drept o simplă operațiune de aplicare a legii, menită să pună în executare un dosar penal pentru trafic de droguri, declarațiile ulterioare ale liderului american - despre dominația SUA în emisfera vestică și „recuperarea” petrolului venezuelean - au mutat intervenția pe un teren juridic și constituțional extrem de fragil.
Atacurile aeriene și terestre pe teritoriul unui stat suveran se încadrează în mod evident în definiția acțiunilor de luptă care, potrivit Constituției americane, necesită autorizarea Congresului.
Trump a preferat să acționeze însă unilateral, reluând un tipar de extindere agresivă a puterii executive, pe care, deși îl denunța în trecut, acum îl cultivă intens.
Între „Misiune îndeplinită” și haos
Foarte puțini dintre cetățenii Venezuelei regretă probabil căderea unui lider care a distrus economia, a reprimat brutal opoziția și a transformat statul într-o dictatură bazată numai pe interesele clanului aflat la conducerea țării.
Șocul provocat de maniera în care acesta a fost înlăturat amintește însă de episoadele cele mai controversate ale politicii externe americane.
Conferința de presă triumfalistă a lui Trump, susținută la Mar-a-Lago în timp ce Maduro era transportat în custodie la New York, a dus cu gândul, în mod inevitabil, la momentul „Mission Accomplished” („Misiune îndeplinită”) al lui George W. Bush din 2003, care avea să marcheze preambulul unui dezastru strategic în Irak.
La vremea respectivă, George W. Bush a avut o apariție celebră pe portavionul „USS Abraham Lincoln”, sub bannerul „Mission Accomplished”, cu puțin timp înainte ca Irakul să fie cuprins de o insurecție sângeroasă.
Acum, cosmetizarea excesivă a imaginii președintelui, alimentată de declarațiile exaltate ale oficialilor din administrația de la Washington, riscă să fie periculoasă pentru un lider deja convins de propria infailibilitate.
Lecțiile Irakului, Afganistanului și Libiei arată că marile eșecuri americane nu au apărut în momentul victoriei inițiale, ci în vidul de putere și haosul care au urmat.
Venezuela, cu o populație de 31 de milioane de locuitori, forțe de securitate imprevizibile, rețele criminale extinse și instituții fragmentate, prezintă toate ingredientele unei țări care poate fi lovită oricând de o implozie socială devastatoare, ce urmează adesea căderii bruște a unui dictator.
Orice tentativă de revitalizare a industriei petroliere distruse de regimurile Chávez și Maduro va dura ani și va necesita o prezență de securitate americană masivă.
Iar aceasta nu pare o operațiune rapidă de tip „intrare și ieșire”. Indiferent de rezultat - stabilizare, dezintegrare civilă sau apariția unui nou autoritarism - Trump va deține responsabilitatea politică integrală a deznodământului.
Pentru șansele politice ale republicanilor americani, este esențial ca SUA să nu fie atrase într-o desfășurare masivă de trupe terestre în Venezuela, care să repete haosul războaielor post-11 septembrie.
Dacă, însă, înlăturarea inițială a lui Maduro, în urma unei operațiuni-fulger, degenerează în violență - așa cum s-a întâmplat în Irak, Afganistan sau Libia - Trump riscă să intre rapid într-o criză politică profundă.
Deocamdată, viitorul rămâne imposibil de anticipat. Criticii schimbării de regim avertizează asupra repetării scenariului irakian, dar Venezuela nu este Irakul.
Țara nu este fragmentată religios sau tribal și nu are vecini ostili de calibrul Iranului. În plus, administrația Trump nu a desființat până acum aparatul de stat, așa cum au făcut-o emisarii lui Bush la Bagdad, cu efecte ulterioare catastrofale.
Trump a sugerat că administrația sa ar fi în dialog cu fosta vicepreședintă venezueleană Delcy Rodríguez, devenită între timp președinte interimar, despre care a spus că ar fi dispusă să „facă ceea ce este necesar” pentru viitorul țării.
Mesajul de la Caracas a fost însă radical diferit: Rodríguez a acuzat Statele Unite de „răpirea” lui Maduro și a cerut întoarcerea acestuia.
Concomitent, în timp ce vorbește despre o tranziție „judicioasă”, Trump evită orice angajament clar privind revenirea la democrație, lăsând impresia că preferința sa este un regim obedient, nu neapărat unul legitim.
De altfel, ziua de sâmbătă marchează revenirea Statelor Unite la epoca în care președinții și agențiile de informații încercau să răstoarne lideri autocrați sau incomozi pentru a instala guverne-marionetă.
Totodată, episodul readuce amintiri sumbre despre intervențiile politice ale CIA, inclusiv în America Latină – intervenții care, de multe ori, s-au întors împotriva Washingtonului.
Scandal în Congres
Pe plan intern, reacția politică este explozivă. Democrații denunță un „eșec constituțional profund” și un abuz de putere, subliniind că doar Congresul are dreptul de a autoriza războiul.
Republicanii, în schimb, s-au aliniat rapid în spatele președintelui, în pofida rezervelor exprimate de unii senatori privind limitele puterii executive.
Totuși, baza politică a lui Trump este mai fragilă decât pare. Intervenția militară în Venezuela era profund nepopulară înainte de declanșarea ei, iar nemulțumirea se resimte inclusiv în interiorul coaliției MAGA, care vede în această escaladare exact genul de aventurism extern pe care Trump promisese să-l evite.
La nivel global, mesajul transmis este limpede: strategia de securitate națională a SUA, bazată pe dominație regională și pe logica forței, nu mai este doar retorică.
Foarte probabil, odată ce vor depăși șocul pierderii unui aliat, Rusia și China vor încerca rapid să exploateze această nouă regulă a jocului - în care cel puternic își impune voința fără constrângeri.
În acest context, întrebarea esențială nu mai este dacă Trump a câștigat această rundă, ci cât de departe este dispus să meargă. Și, mai ales, cine - dacă mai există cineva - îl poate opri.