În teorie, Turcia urmează strategia comună a aliaților săi din NATO, blocul militar transatlantic din care face parte. Tot în teorie, Ankara negociază cu oficialitățile de la Bruxelles aderarea la Uniunea Europeană. În realitate, ambele scenarii sunt iluzorii, iar turcii se îndepărtează tot mai mult de Occident.
În septembrie 2010, forțele aeriene ale Turciei și Chinei au derulat exerciții comune în spațiul aerian turc. Un an mai târziu, guvernul de la Ankara își anunța intenția de a construi o rachetă cu rază de acțiune de 2.500 de kilometri. Apoi, în 2012, Turcia a aderat la Organizația de Cooperare de la Shanghai (OSC) – din care fac parte Rusia, China și patru foste republici sovietice din Asia Centrală, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kârgâzstan -, în calitate de partener de dialog, alături de Belarus și Sri Lanka. La vremea respectivă, între observatorii OSC figurau Afganistan, India, Pakistan, Iran și Mongolia. De atunci, președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a declarat în repetate rânduri că, dacă va deveni membră cu drepturi depline în OSC, țara sa va abandona încercările de a fi acceptată în UE. În septembrie 2013, Turcia a anunțat că a selectat o companie din China pentru a construi primul său sistem antiaerian de apărare cu rază lungă de acțiune. După ce, ulterior, au abandonat contractul respectiv, turcii au achiziționat sistemul S-400 de la ruși, decizie care a avut drept consecință suspendarea Turciei din consorțiul multinațional condus de SUA pentru fabricarea avioanelor de luptă F-35, de a cincea generație. Concomitent, controversa provocată de decizia Ankarei de a achiziționa sistemul de luptă de la inamicul declarat al NATO i-a indignat pe ceilalți membri ai blocului militar transatlantic și a atras o serie de alte sancțiuni americane contra Turciei.
Prăpastia, în procente
De atunci, distanța socio-politică dintre Turcia și Occident a crescut constant. Noua realitate pare descrisă cel mai bine de rezultatele unui studiu realizat de institutul turc de sondare a opiniei publice Areda. Sondajul a dezvăluit că 54,6% dintre turci consideră SUA drept cea mai mare amenințare la adresa securității țării lor. Concomitent, 35,5% dintre turci susțin că americanii nu sunt de încredere, iar 32,8% sunt de părere că SUA sunt o forță colonialistă. Mai mult, 72,2% dintre participanții la studiu nu vor niciun fel de cooperare cu America. Puși să aleagă apoi între Moscova și Washington, răspunzând cu cine anume ar dori ca țara lor să-și dezvolte relațiile, 78,9% au răspuns că vor cu Rusia, față de numai 21,1%, care au mers pe mâna SUA. Nu în ultimul rând, 58,2% dintre turci cred că Rusia este aliatul lor strategic, iar 69,3% sunt de părere că achiziționarea sistemului rusesc S-400 a fost decizia corectă. Îndepărtarea turcilor față de Occident și instituțiile vestice nu a rămas însă fără răspuns pe Bătrânul Continent. Studii realizate recent arată că europenii, cândva entuziaști față de acceptarea Turciei în UE, consideră acum că turcii nu aparțin spațiului cultural și politic al Europei. În luna aprilie, grupul de reflecție Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR) a chestionat peste 17.000 de cetățeni din 12 state europene. „Turcia este singura țară pe care tot mai mulți europeni o percep mai degrabă ca pe un adversar decât drept partener necesar. Deoarece Turcia este membră NATO – spre deosebire de China, Rusia, India și Japonia, state pe care europenii le consideră mai puțin periculoase – acest lucru este destul de îngrijorător. Doar 25% dintre europeni consideră Turcia un partener necesar și numai 4% o văd ca pe un aliat care împărtășește valori și interese comune. În Germania, 41% dintre participanții la sondaj consideră Turcia drept adversar”, arată concluziile studiului ECFR.
Imagine proastă și peste Ocean
Turcia nu este privită cu ochi buni nici peste Ocean. După perioada în care Erdogan a fost prieten la cataramă cu fostul șef al Casei Albe, Donald Trump, Turcia a căzut rapid în dizgrația noii administrații de la Washington. Președintele Joe Biden a declarat fără menajamente, pe 24 aprilie, că masacrele comise asupra armenilor în timpul Imperiului Otoman constituie „genocid”, punând astfel capăt unei perioade de zeci de ani în care toate inițiativele privind această recunoaștere au fost blocate de administrațiile americane și de Congres, din teama de a nu strica relațiile SUA cu Turcia, considerată de Casa Albă un aliat geopolitic prețios. Dacă până la începutul acestui an legăturile bilaterale fuseseră ținute pe perfuzii de relația personală apropiată dintre Trump și Erdogan, acum Washingtonul și Ankara par să nu se mai sinchisească nici măcar de aparențe. Relațiile dintre cei doi aliați din NATO erau oricum pe butuci, de mai multă vreme. SUA au sancționat Ankara pentru achiziționarea sistemelor antiaeriene rusești S-400, Turcia fiind, la rândul ei, extrem de iritată atât de sprijinul acordat kurzilor de către americani în Siria, cât și de refuzul Washingtonului de a-l extrăda pe clericul Fethullah Gulen, considerat de Erdogan principalul său inamic. Nici amenințarea unei eventuale apropieri a Ankarei față de Rusia și China nu mai pare să aibă un impact devastator la Washington, din moment ce Turcia cumpără deja sistemul S-400 de la ruși, iar proiectele Turciei cu Beijingul în infrastructură sunt, oricum, în plină derulare. Amenințarea cu ieșirea din NATO, aruncată de grupurile de presiune pro-Erdogan, pare și mai puțin probabilă. Nicicând în istorie o țară nu a părăsit o alianță militară de anvergura NATO pentru utilizarea unui cuvânt referitor la un eveniment petrecut cu mai mult de 100 de ani în urmă.
Extremismul islamic
În schimb, integrarea Turciei în UE pare o utopie, în condițiile în care țara este condusă de un regim autoritar, iar libertatea de expresie este aproape inexistentă, atât timp cât toți criticii lui Erdogan continuă să umple închisorile din țară. Mai mult, Turcia a reușit să calce simultan pe coadă două state membre ale UE și NATO, Grecia și Franța. În ultimul caz, Ankara a demonstrat chiar că și-a extins capacitatea de a pune în practică unele dintre amenințări, orchestrând o criză de anvergură cu Franța, în care a profitat de scandalul publicării unor caricaturi cu Profetul Mahomed pentru a exacerba tensiunile pe tema extremismului islamic și pentru a-i construi lui Erdogan imaginea de campion al Islamului. Cel puțin unul dintre atacurile teroriste comise în ultimele luni, în Franța, a avut loc pe fondul acestor tensiuni. De altfel, foarte probabil, Turcia va juca în continuare pe cartea extremismului islamist în Europa. Ankara a amenințat deja că le va da drumul refugiaților aflați pe teritoriul său în Europa, dacă UE nu plătește Turciei o sumă mai mare. Între timp, potrivit presei internaționale, turcii îi radicalizează pe refugiați și îi trimit pe aceștia să lupte ca mercenari. Ankara a jucat un rol-cheie, de intermediar, pentru membrii organizației teroriste Stat Islamic din Europa, oferindu-le acestora inclusiv o bază de radicalizare. În aceste condiții, sentimentul de îndepărtare între turci și occidentali este mutual și devine, pe zi ce trece, tot mai intens. Acesta pare rezultatul islamizării galopante promovate în Turcia în ultimele două decenii, iar Vestul asistă acum la trecerea unui vechi aliat în tabără adversă.
„Este timpul să dăm semnalul de alarmă în privința Turciei!”
John Bolton, fost consilier pe probleme de securitate națională la Casa Albă