Asta mi-a amintit de zicerea, mai mult sau mai puțin la mișto, că românii au rezistat prin umor comunismului și epocii Ceaușescu, prin „rezistat" înțelegându-se „supraviețuit". Și se deplânge faptul că, cu foarte puține excepții, n-am fost în stare să facem opoziție reală, ci doar bășcălie. Scăpându-se din vedere că umorul nu înseamnă doar neseriozitate și (auto)deriziune, ci și dovada unei fibre de caracter puternice, capabilă de distanțare față de imediat.
Cel mai important mi se pare însă nu cum am rezistat râzând pe vremea lui Ceaușescu, ci cum umorul ne-a ajutat să traversăm prima parte a tranziției post-comuniste, cea din anii ’90. În care am avut parte de maeștri de rang înalt ai ironiei și sarcasmului, care au probat că nu există nici o contradicție intrinsecă între umor și statura morală înaltă, ba chiar dimpotrivă.
Cel mai bun exemplu în acest sens este seniorul Corneliu Coposu. Care povestea cum, înainte de Revoluție, le-a spus anchetatorilor politici în cursul unui interogatoriu că n-are nevoie să dea drumul la Radio Europa Liberă, căci postul se aude bine de la vecinul lui, ofițer de Securitate.
Sau să ne amintim de liberalul (autentic) Horia Rusu care, referindu-se la definiția lui Theodor Stolojan a „social-liberalismului” ca fiind „economie de piaţă cu menţinerea rolului regulator al statului", puncta decisiv spunând: „Eu ştiam că liberalii regulează statul şi nu invers”.
Monștrii sacri ai umorului de atunci, precum Divertis sau Academia Cațavencu, reușeau să ia distanță față de conflictele și partizanatele politice ale epocii și să satirizeze esența acestor lupte pentru putere ca atare, fără să fie nici părtinitori, dar nici neutri-împăciuitoriști, adică asumându-și riscuri. Spre deosebire de ceea ce vedem de foarte multe ori în ziua de azi, când destui dintre umoriști pot fi încadrați foarte ușor într-una dintre taberele războiului politic sau „cultural”.
De altfel, ceea ce vedem în prezent pe această „piață” reflectă foarte bine fărâmițarea-atomizarea societății românești în ansamblul ei. În zilele noastre, umorul se practică pe nișe socio-culturale tot mai înguste. Fiecare comediant stand-up are publicul lui „închis” și se fac aproape numai inside jokes.
Din păcate, monștrii sacri nouăzeciști ne părăsesc, iar cei care sunt încă alături de noi, precum Tudor Octavian sau Ștefan Agopian, au și ei o vârstă. Ce se va întâmpla când nu vor mai apărea discipoli noi? Riscul este ca actuala epocă, profund satirizabilă, să rămână fără comentariile caustice pe care le merită, iar societatea să piardă astfel un „anticorp” vital.