Sâmbătă, 15 ianuarie, și duminică, 16 ianuarie, în sala „Iosif Naghiu”, spectatorii bucureșteni s-au întâlnit cu Paracliserul, mai tânăr la început, mai bătrân la urmă, un personaj care se trage din negură și năzuiește lumină și sens. Interpretat de Claudiu Bleonț, Paracliserul simbolizează înălțarea pe verticală a omului, căutarea de sine, zbuciumata căutare de celest, așa cum îl descria Marin Sorescu pe eroul său din cea de-a doua piesă a trilogiei Setea muntelui de sare. Fiecare din eroii cărora am încercat să le dau viață este un luptător pentru una din dimensiunile mari ale omului. Iona explorează zona căutărilor pe orizontală, Paracliserul caută absolutul, iar Irina, femeia care naște, reprezintă matca originală.
Despre PARACLISERUL, regizorul Marcel Țop afirmă că este un discurs spectacular despre semnificația și importanța credinței, de orice fel, în lumea în care (încă) mai trăim. Totodată, este un recurs asumat, după puterile noastre, la smerenie, umilință și stringența acestor calități în lume. Lume care, probabil, mai poate fi salvată și prin - sau mai ales prin - acceptarea condiției actuale a Omului, aceea de animal înfrânt. Înfrânt de propriul orgoliu... Poate că, recunoscându-ne, în sfârșit, umila condiție, fir de praf în cosmos, vom dăinui, vom putea să ne salvăm și, mai ales, să salvăm de la prăbușire, fie chiar și în ceasul al 12-lea, catedrala noastră cea mai mare, importantă, generoasă și încă vie, Pământul... O încercare a doi căutători, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice și, pe cale de consecință, mai puțin montate, din dramaturgia autohtonă. Și o importantă aducere-aminte – teatrul este și poezie. Și paradox (mirare). Există indubitabil o realitate imediată și, la fel de indubitabil, una profundă. De-a doua uităm, de prea multe ori... deși e cea esențială. Și o altă aducere aminte: Omul, în pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul).