Mi-am amintit de Vadim, care sugera că Bac-u’ e mai important ca doctoratu’: „ … care ați terminat facultatea, faceți și liceul, că o să vă prindă bine”. Și atunci mi-am dat seama că până acum, deși e sport național, n-am reușit să plagiez și eu ceva, precum eroii zilelor noastre: doctorii. Parcă aș cam ieși din zona autoplagiatului și aș intra în cea a plagiatului, numai ca să văd dacă are curaj persoana plagiată să-și revendice ideile. Sau poate că n-or fi fost nici ale ei și atunci se aplică legea lui Murphy: „A fura idei de la cineva e plagiat. A le fura de la mai mulți e cercetare”.
Textul plagiat, începe așa: „Din multitudinea de efecte negative ale inflației, cele derivate din volatilitate sunt și cele mai îngrijorătoare. O volatilitate mare a inflației duce, după o perioadă nu foarte îndelungată, la o mai mare nesiguranță a așteptărilor inflaționiste. În mare dificultate sunt cei care participă la contracte nominale, de exemplu salarii. Cum majoritatea contractelor din România sunt sub forma unor salarii denominate în monedă națională, volatilitatea inflației duce la creșterea primei de risc și, implicit, la majorarea costurilor de asigurare împotriva riscului de inflație. Mai mult, are ca efect o redistribuire neanticipată a avuției și prin asta afectează creșterea economică, chiar și în cazul în care inflația rămâne în parametri acceptabili. Cu alte cuvinte, volatilitatea inflației - chiar și în condițiile unor niveluri scăzute ale acesteia - dăunează creșterii economice”.
Și în continuare se observă şi partea de cercetare: „În 1977, Milton Friedman a lansat ipoteza că efectele negative ale inflației asupra creșterii economice derivă din volatilitatea acesteia. După aceea, o serie de economiști au arătat - și au demonstrat empiric - că există o relație directă între volatilitatea prețurilor și cea a Produsului Intern Brut. De unde apare această volatilitate? Dacă presupunem că pe termen lung politica monetară are rolul de a stabiliza prețurile, suspectul principal rămâne politica fiscală. Printre canalele prin care o politică fiscală poate afecta inflația putem include efectul asupra cererii agregate a cheltuielilor fiscale, influența creșterii salariilor din domeniul public asupra sectorului privat și chiar taxele pe produs, care afectează marginal costurile din economie și consumul privat. Pe lângă acestea, o politică fiscală poate modifica așteptările în economie referitoare la puterea guvernelor viitoare de a plăti datoria publică angajată în prezent”.
Această ultimă frază e relevantă în contextul unei datorii publice ce s-a majorat la 50% din PIB și pregătește inspirat încheierea articolului: „Având în vedere natura monetară a inflației, întrebarea este în ce condiții politica fiscală poate influența politica monetară și, implicit, inflația? Prima verigă în acest lanț este o bancă centrală fără independență. Dacă Guvernul are un cuvânt de spus în implementarea politicii monetare, atunci există o probabilitate suficient de mare că va folosi această putere pentru propriile obiective. Adică, Guvernul poate forța banca centrală să finanțeze direct deficitele bugetare ori să țină nivelul dobânzilor coborât, astfel încât Trezoreria statului să se împrumute la un cost cât mai redus. Pentru cei care urmăresc piața monetară din România, un exercițiu interesant ar fi să vadă dacă există o corelație între datele la care se împrumută Ministerul Finanțelor prin intermediul titlurilor de stat și cele când se iau decizii de politică monetară”.
Mai erau câteva propoziții în text şi unele idei din alte discuţii, cum ar fi aceea că „inflaţia neanticipată are rolul de a ajuta politica fiscală, mai ales prin creşterea valorii sumei colectate la buget din impozite indirecte”, dar nu le mai includ, pentru că în acest fel pot spune că prezint fragmente de articol, nu un plagiat pe față.