Aseară, s-a stins, cu discreție și cu demnitate, poeta și jurnalista Clara Mărgineanu! Nu a căzut răpusă de pandemia Coronavirus care ne-a blocat și ne-a răvășit rânduielile , ci în urma unei cumplite boli cu care s-a luptat cu o dârzenie inimaginabilă! O boală pe care, delicată și generoasă PRECUM o cunoșteam, s-a ferit să o facă publică și, cu atât mai puțin, nu a dorit să o transforme în subiect aducător de audiență. Iar, atunci când a văzut că nu mai poate face față bolii, a transmis acest apel impresionant prin sinceritatea și simplitatea sa: „Nu v-am împovărat cred niciodată povestindu-vă despre lupta mea cu boala, nici despre nevoi, spitale, suferință. Am încercat să vă ofer poezii, cântece, cărți. Acum,însă, sunt într-o situație limită. Am nevoie urgentă de transfuzii de sânge și aștept de câteva zile bune pe un pat de la Spitalul Colțea”.
Există,de-acum, numeroase semnale că apelul Clarei Mărgineanu nu a rămas fără ecou.Dar, din păcate, Doamna Neagră, care lovește fără cruțare, hotărâse altfel. Se va afla, poate,odată, cineva care să cerceteze tainele dureroase ale cruntei bătălii pe care Clara Mărgineanu a purtat-o și din care va putea desprinde înțelesurile acestor versuri scrise anul trecut, în vremea în care poeta și prietena noastră refuza să se predea acelei împrejurări care, după cum a spus cândva Andre Malraux este singura împrejurare care ne poate transforma biografia în destin: „Viața, o poezie cu vise încrustate în carne/Furate din somnul tăcut, îndepărtat și surd/Memoria inventivă așează în noi felii de absurd/Iubirea flămândă stă la pândă când nu doarme”.
Am cunoscut-o pe Clara Mărgineanu cu ceva ani în urmă și îmi amintesc cum că, într-o vreme, am făcut parte din echipa care prezenta în paginile „Jurnalului Național’’ volume ce apăreau în colecția „Biblioteca pentru toți” care apărea sub egida ziarului. I-am remarcat, cu acest prilej, sensibilitatea și aplecarea spre sensurile majore ale operelor despre care scria, însemne ale unei aparte căutări creatoare. Fapt deosebit de semnificativ, la Clara Mărgineanu , vocația lecturii era consonantă cu vocația creației, ele fiind reunite sub semnul unei neobosite căutări de sine: „Am fost, cândva, o altă femeie care-și dorea să fie ea”, mărturisea poeta și aici cred că aflăm cheia Eu-lui său liric aparte.
Apreciată de cititori și de critică, dar, mai ales, dorind ea însăși să ofere mereu alte prilejuri de bucurie și de visare, Clara Mărgineanu a fost pusă,trebuie să o spun și în aceste dureroase împrejurări, în situația de a se lupta cu nedreptatea și cu abuzurile unor prea puternici cărora, cu siguranță, spiritul său independent și cutezător nu le era pe plac. Așa s-a întâmplat atunci când a fost concediată de la TVR, sub niște pretexte meschine. Decizie profund incorectă care, însă, nu a îngenuncheat-o și cu care s-a luptat în instanțe până și-a câștigat partea sa de adevăr și de dreptate.
Din păcate, nu aceeași biruință a mai putut-o câștiga Clara Mărgineanu în fața nenorocitei boli care a lovit-o dar nu a put să o și să o facă să cedeze fără luptă. Iar atunci când a simțit că firul vieții merge spre sfârșit, poeta și-a ales cu foarte mare atenție cuvintele și le-a rânduit în aceste versuri- testament, datate 5 aprilie 2020: „Voi merge, în genunchi, încă o viață/Până departe, până foarte sus/Aproape de acoperișul lumii/Să-i mulțumesc prea bunului Isus”.
Cine spune că poeta și jurnalista de excepție, Clara Mărgineanu, a murit? Nu, aseară, în Duminica Tomii, inefabila sa ființă a plecat în zbor lin spre bolta înstelată, acolo unde îi este și îi va fi pentru totdeauna locul!