O incursiune în „Cartierul banilor”

Informațiile actuale indică faptul că băncile cu capital românesc au o cotă de piață ce reprezintă o treime din totalul activelor, cele cu capital austriac - un sfert, societăţile bancare cu capital olandez și francez - 11% - 12% fiecare și cele cu capital italian - în jur de o zecime. Capitalul străin din zona bancară mai provine din Grecia, Ungaria, Irlanda, Turcia, Cipru, Statele Unite, Germania etc. Și tot aici merită menționat că băncile cu capital românesc vin din urmă în ceea ce privește cota de piaţă, pe fondul intensificării activității de creditare. E vorba de Banca Transilvania, de pe primul loc, dar și de CEC Bank, de la jumătatea top 10, sau de EximBank, care a achiziționat Banca Românească.

Apropo de Banca Românească, ea era cea mai puternică bancă interbelică, cu capital autohton, precum Banca Transilvania în prezent. Pe locul al doilea se plasa și atunci tot o instituție de credit cu capital austriac, dar nu se numea Banca Comercială Română, ci Banca de Credit Român. Banca Comercială Română, cu capital franco-belgian, se găsea pe locul al treilea. Și dacă în loc de belgienii care au adus capitalul îi punem în loc pe olandezii de la ING - membri la fel de importanți în Benelux - clasamentul cam seamănă cu cel din prezent. Dacă mai punem la socoteală și Banca Comercială Italiană și Română, pentru că exista şi atunci capital italian semnificativ, am avea un fel de UniCredit Țiriac.

Dar sigur că atunci, ca și acum, topul a consemnat schimbări semnificative pe fond de criză. Banca Marmorosch, Blank & Co era mereu în frunte, alături de BCR cu BRD, dar pe dos, adică de  Banca de Credit Român și Banca Comercială Română. Numai că după criza din anii ’30 ea a fost puternic zdruncinată și salvată in extremis, la fel cum cocheta banca cu capital grecesc Bancpost cu primele poziții ale clasamentului, până când a fost preluată de Banca Transilvania.

Mai în detaliu, prăbușirea băncii vieneze Creditanstalt în 1931 și-a transmis unda de șoc asupra Marmorosch, Blank & Co. Regele Carol al II-lea și lobby-ul francez au intervenit pentru salvarea ei cu ajutorul unui sindicat bancar. Însă proiectul de a participa la finanțarea sindicalizată a eșuat din cauza opoziției finanței liberale în frunte cu Banca Românească, aflată de mulți ani în concurență cu  Marmorosch, Blank & Co. În cele din urmă banca a fost ajutată să ramburseze ceea ce avea către creditorii externi pe seama cedării de către stat a monopolului distribuirii tutunului și sării.

Asemănări-asemănări, dar totuși Regatul României avea ceva în plus. Capitalul din Regatul Unit era mult mai prezent decât în momentul de față, la The Bank of Roumania sau Banca Anglo - Română, două branch-uri, iar cel german la Societatea Bancară Română, fostă Dresdner Bank. În prezent lipsește HSBC de la noi sau BNP Dresdner, care a venit după 1990, dar a părăsit România. Aveau însă loc și atunci fuziuni și achiziții, ce îmbunătățeau poziția capitalului autohton, ca la EximBank, de pildă. E cazul absorbției la începutul anilor ’40, de către Banca de Scont a României, cu capital naţional, a Băncii Generale Române, tranzacție după care prima instituție financiară a intrat în categoria băncilor mari.

Potrivit lui Victor Axenciuc, 11 bănci cu capital național și 10 cu capital străin posedau 64% din totalul fondurilor bancare. În 1921, 61% din capital social era românesc, în 1927 - 75% și iarăși 61% în 1938. Acum e invers față de atunci și diferența se pare că a făcut-o  „vintilismul”, după cum sugerează profesorul Bogdan Murgescu. Politica „prin noi înșine” imprimată de liderul Partidului Național Liberal, Vintilă Brătianu, și-a pus amprenta vreme de 10 ani, între 1918 și 1928, când PNL s-a aflat la putere în intervalele 1918-1919, 1922-1926 și 1927-1928 și și-a manifestat influența și asupra Ligii/Partidului Poporului a mareșalului Averescu, care a guvernat în intervalele 1920-1921 și 1926-1927. Naționalismul economic penelist seamănă frapant cu „nu ne vindem țara”, atunci când sistemul bancar postcomunist era în linii mari similar cu cel „vintilist”, iar „recalibrarea” pozițiilor pentru capitalul străin, văzută în 1938, poate fi pusă pe seama politicii „cu porțile deschise” din anii ’30 a Partidului Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. De altfel , critici la adresa lui Vintilă Brătianu au venit chiar din propriul partid. Grigore Trancu-Iași a scris un eseu în care milita pentru „prin noi înșine, dar cu noi metode”, în care preciza că țara are nevoie de capital străin să se dezvolte, dar V. Brătianu subordonează totul interesul Băncii Românești, pe care o controlează și propriului partid. 

Cele mai importante bănci comerciale românești, cu capital autohton şi străin, se plasau în jurul Băncii Naționale, unde veneau să sconteze hârtiile comerciale.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Banca Comercială Română

Pe strada Smârdan la nr. 3 se afla sediul Băncii Comerciale Române, înființate în 1906 de Anglo-Österreichische Bank, Wiener Bankverein legată de Deutsche Bank, Banque de l’Union Parisienne, Crédit Général Liégeois, Crédit Anversois, S. Halfen & fils, N. Chrissoveloni, G. Economos & Figlia și H. Economos. În 1929, banca și-a sporit capitalul ocazie cu care a intrat în acționariat Banque Belge pour l’Etranger din Bruxelles și Banque d’Anvers. La sfârșitul acelui an ultima participare austriacă a dispărut, ceea ce a făcut ca în consiliul de administrație capitalul francez să fie reprezentat de patru membri, iar cel belgian tot de patru.  În a doua parte a anilor ’30, președintele consiliului era principele Basarab Brâncoveanu, director general Gh.M.Dobrovici - autorul monumentalelor lucrări „Istoricul Desvoltării Economice și Financiare a României și Împrumuturile Contractate - 1823-1933” și „Evoluția Economică și Financiară a României  în perioada 1934-1943” - iar unul dintre directori Grigore Trancu-Iași. Banca Comercială Română avea participațiuni la rafinăria Steaua Română și la fabrica de armament Copșa Mică-Cugir.

Banca Românească

Pe strada Smârdan la nr. 5 se găsea sediul celei mai mari instituții de credit, Banca Românească, înființată în 1910, cu capital autohton. Banca deținea un portofoliu impresionant de participațiuni, la 42 de bănci, 7 societăți de industrie mecanică, 5 de construcții, două de transport, 4 de industrie alimentară, 4 de industrie textilă, 3 forestiere, 10 de industrie minieră, 3 de industrie electrică, alte 15 din diverse industrii, în total 96 de societăți. Printre acestea se aflau minele din Petroșani și Lupeni, societățile petroliere Steaua Română și Industria Petrolului, Uzinele Chimice Române, Uzinele Lemaître, Societatea Marilor Hoteluri, Societatea de Asigurări Naționala, Creditul pentru Întreprinderi Electrice, Magazinele Generale și Antrepozitele Obor. Dar importante erau mai ales participaţiunile la bănci: Banca Industriei și Comerțului, Banca Pieței, Banca Almajului - Bozovici, Banca Bacăului, Banca de Credit şi Industrie Roman, Banca Comercială şi Industrială din Valea Târnavei - Diciosânmartin,  Banca Corvineană, Banca Creditul Dobrogei, Banca Creditul Prahovei, Banca Dunărea Românească, Banca Durostorului-Silistra, Banca Economul din Cluj, Banca Iaşilor, Banca Maramureşeană din Sighetul Marmaţiei, Banca Mehedinţiului, Banca Petrodava, Banca Rădăuţilor, Banca Română din Dorohoi, Banca Românească a Banatului, Banca Românească a Orientului, Banca Sebeşeană, Banca Ştefan cel Mare din Fălticeni, Banca Suceveană. Banca Românească avea sucursale la Arad, Bacău, Bârlad, Botoșani, Brăila, Brașov, Buzău, Calafat, Caransebeș, Cluj, Constanța, Corabia, Craiova, Deva, Focșani, Galați, Giurgiu, Iași, Lugoj, Oradea, Piatra Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Jiu, Târgu Mureș, Timișoara, Tulcea, Turnu Măgurele şi Turnu Severin. Ea a creat Societatea de Navigațiune pe Dunăre și a revigorat-o pe cea maritimă. Președintele consiliului de administrație al băncii era liderul Partidului Național Liberal, în ultima perioadă Dinu Brătianu, fratele lui I.I.C. Brătianu şi Vintilă Brătianu. Avea să moară în 1951 în închisoarea de la Sighet, acolo unde s-a stins doi ani mai târziu și Iuliu Maniu.

Banca Elvețiană și Română

Pe strada Smârdan la nr. 9 exista o reprezentantă a capitalului elvețian, care își întărește influența după Primul Război Mondial: Banca Elvețiană și Română. La fondare, în 1921, grupul financiar condus de Iacob Baezinger, textilist din St. Gallen, deținea 92% din acțiuni. Această bancă, alături de Creditul pentru Întreprinderi Electrice controlat de Evag Holding din Zürich și Banca Elvețiană de Depozit, permitea elvețienilor să aibă 2% din totalul capitalului sectorului bancar românesc.

Banca Berkowitz

La intersecția străzii Smârdan cu Lipscani, pe stânga cum coboară prima arteră, se plasa Cassa de Bancă L. Berkowitz. Devine ulterior societate anonimă, cu un capital social de 150 de milioane lei și o sucursală pe Calea Victoriei nr.32. În momentul când a dat faliment, în iulie 1931, banca avea o istorie de 60 de ani, începută de Leon Berkowitz cu operațiuni de scont. Dar în 1903, bancherul cedează afacerea fiilor săi Ely, Adolf și Max. Afacerea de familie s-a transformat în societate pe acțiuni abia în 1926. În 1931, insolvabilă, banca a beneficiat de perioade de grație, dar cei trei frați au murit fără să reușească redresarea business-ului.

Banca Generală a Ţării Româneşti

Vizavi de Banca Berkowitz, în Palatul Societăţii de Asigurări Dacia - România, plasat în faţa Palatului BNR de pe strada Lipscani, se găsea Banca Generală Romană, cea preluată ulterior de Banca de Scont a României. Înfiinţată în 1897 de capitalul german, a cumpărat de la Dacia-România edificiul ridicat în 1882 - 1889, cu faţadele pe străzile Lipscani, Smârdan şi Stavropoleos. Iar asigurătorul s-a mutat pe strada Wilson 3, acum Dem. I. Dobrescu. Aici, în timpul Primului Război Mondial, banca a emis leii de război ai Germaniei. Să revenim însă la înfiinţare, cei care au adus capitalurile au fost Jacques Elias, Disconto-Gesellschaft Berlin şi S. Bleichröder. Banca a fost activă în domeniul comerţului cu cereale şi al petrolului, la Concordia, Vega şi Creditul petrolifer. După război, capitalul german a fost eliminat în favoarea celui indigen, care a mai stabilit aici un cap de pod după Banca Românească şi instituţia s-a redenumit Banca Generală a Ţării Româneşti. Avea participațiuni la Banca Basarabiei şi o agenţie pe Calea Griviţei nr. 217.

Banca Chrissoveloni

Tot pe  Lipscani, la nr. 16, funcționa Banca Chrissoveloni. A fost înființată în 1866 ca sucursală a băncii cu același nume din Constantinopol pentru ca în 1920 să devină societate anonimă cu principali acționari membrii familiei care i-au dat numele. În 1921, cea mai mare parte a acțiunilor trec în mâinile Băncii de Credit Român, pentru ca în 1928 să fie preluate de Niederösterreichische Escomptgesellschaft din Viena. Însă părți însemnate erau deținute de capitalul belgian prin Banque de Bruxelles, elvețian prin Comptoir d’Escompte din Geneva, britanic prin Hambros Bank din Londra, francez prin Banque Transatlantique din Paris, dar și american, prin Harriman Bros din New York. În 1931, în criză, Banca Chrissoveloni a fost aproape de faliment, ceea ce l-a determinat pe Nicolae J. Chrissoveloni să vândă majoritatea imobilelor, inclusiv clădirea de pe strada Lipscani. Totuși, spre deosebire de Banca Berkowitz, a reușit să salveze afacerea.

Banca Română de Comerț și de Credit din Praga

Față în față cu Banca Chrissoveloni, pe Lipscani 21, avea sediul Banca Română de Comerț și de Credit din Praga. Aceasta a preluat în anii ’20 Banca Română de Comerț și Industrie și în 1930 a fuzionat cu Banca Comercială Anglo-Cehoslovacă, devenind branch. Înainte de acest episod jumătate din capitalul băncii era deținut de Prager Kreditbank, care era legată la rândul său de Société Générale din Paris și Rotterdamsche Bankverreinigung. Instituția avea participațiuni la Banca Portului Brăila, Banca Constanța și Banca Dunărea Galați.

Banca Agricolă

Pe Lipscani 19, se găsea Banca Agricolă, constituită în 1894, cu sucursale la Bazargic, Botoșani, Brăila, Calafat, Constanța, Călărași, Craiova, Galați, Giurgiu, Roman, Turnu Măgurele, Tulcea. Avea participațiuni la Lupeni și Petroșani, Industria aeronautică română, Copșa Mică și Cugir, Letea, IRDP, Petrol Block, Petrolul Românesc, Banca Comercială Națională din Cernăuți, Banca Albina, Steaua Română, Petrol Govora, România-Petroliferă, Sospiro, Societatea de Navigațiune pe Dunăre, Clădirea Românească, Construcția Modernă, Creditul Technic etc.

Banca de Credit Român

Paralelă cu strada Lipscani, strada Stavropoleos - unde aveau căi de acces atât Banca Generală Română, devenită a Țării Românești, cât și Chrissoveloni - găzduia la nr. 8 o entitate bancară mică, Banca Fortuna, cu participațiuni la societatea de asigurare Aquila și Fabrica de bere Drăgășani, dar lângă aceasta, la nr. 6, se afla Banca de Credit Român. Înființată în 1888 de Theodor Jeschek, a devenit societate pe acțiuni în 1904, iar în 1909 a fuzionat cu Banca Dickin & Co. Înainte de Primul Război Mondial, Banca de Credit Român se plasa pe locul al patrulea printre băncile comerciale din România, pâna la criza din anii '30 pe al treilea, în urma Băncii Marmorosch, Blank & Co și a Băncii Românești, apoi, pe al doilea, după ultima mare bancă menționată și chiar pe primul, la finele anului 1947, cu puțin timp înainte de naționalizarea din 11 iunie 1948. În 1904, banca a reunit interesele a două instituții financiare vieneze K.K. Privilegierte Österreichische Länderbank și Niederösterreichische Escomptégesellschaft. În 1928 are loc o sporire de capital la care participă Banques de Pays de l’Europe Centrale din Paris și Österreichische Creditanstalt für Handel und Gewerbe din Viena. În 1929 se consemnează o altă majorare, la care participă alături de banca pariziană și Creditanstalt din Viena, Kleinworth Sons & Co din Londra și Banca Mendelsohn & Co din Berlin. Totuși, presată de dificultăți Creditanstalt cedează din acțiuni către Continental Gesellschaft für Bank und Industriewerke și British Overseas Bank, iar Kleinworth către Mendelsohn. În 1931, Banca de Credit Român preia filialele din Oradea ale Anglo-International Bank. Și avea participațiuni importante la Reșița și Titan-Nădrag-Călan, fabricile de zahăr Lujani-Jucica, postăvăria Buhuși, fabrica de sticlă Mediaș, Astra Vagoane, rafinăria Steaua Română, societatea forestieră Carpatina etc.

The Bank of Roumania

Să lăsăm însă deoparte strada cu celebra biserică Stavropoleos și Carul cu Bere, să traversăm spre emblematica clădire a CEC, dar să mergem un pic în stânga, pe Calea Victoriei nr. 11, unde era sucursala din București a The Bank of Roumania Limited. În octombrie 1865, după Unirea Principatelor, e înființată, de Adolphe de Hertz și Jacques Löbel, Banca României. Ei reprezentau Banca Imperială Otomană, banca centrală a statului turc sub a cărui suzeranitate se afla România. După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, băncii i se retrage privilegiul de emisiune și devine în 1904 sucursala The Bank of Roumania din Londra, cotată la Bursă și poziționată printre primele opt bănci ale țării.

Banca Urbană

Imediat lângă branch-ul băncii londoneze, pe Calea Victoriei nr.7, se situa sediul Băncii Urbane fondată în 1906 și care îți are originea în Societatea Cooperativă de Credit „Solidaritatea”. Banca era o societate anonimă cotată la Bursă, care a trecut cu bine peste criza din anii ’30 și al cărui președinte al consiliului de administrație a fost la un moment dat Constantin Angelescu, fruntaș liberal, prim-ministru pentru o scurtă perioadă după asasinarea lui I.G.Duca.

Banca de Scont a României

Să ne întoarcem însă lângă sediul Băncii Naționale. Banca de Scont a României, de pe strada Eugeniu Carada nr.1, care a preluat Banca Generală Română, a fost înființată în 1898 prin transformarea societății de credit și economii „Speranța”.

În 1938, înainte de achiziția Băncii Generale, preia și Banca Comercială din Cernăuți. Palatul său monumental este opera arhitectului german O. Maugsch, la fel ca sediul societății de asigurări „Generala” de la Universitate, dar și cel al Băncii de Credit Român de pe strada Stavropoleos 6.

Banca de Scont a României avea participațiuni la Steaua Română, Credintul pentru Întreprinderi Electrice, Societatea Forestieră Drajna, la Reșița, Omnium Electric, IRDP, Talpa Olănești, Bitumul - Matița, Banca Olteniei, Banca Dacia din Iași, Banca Moldova de Jos Bârlad, Șantierul Român de la Dunăre, Copșa Mică - Cugir.

Banca Anglo – Română

În dreapta Băncii de Scont și înainte de Pasajul Villacrosse - Macca se afla Banca Anglo - Română, care avea la fondare, în 1921, 98% capital britanic, adus de câțiva comercianți cu concursul firmei Watson. În intervalul 1923-1928, capitalul englez, în plină ofensivă consolidează The Bank of Roumania și Anglo-International Bank. ce deschide două branch-uri. La Banca Anglo - Română intră în acționariat și Boemische Industrie Bank din Praga, dar ulterior cehoslovacii și englezii ies și îi transferă acțiunile lui George Ulise Negropontes, latifundiar și industriaș de origine greacă ce a sprijinit construirea Mausoleului de la Mărășești.

Banca Marmorosch, Blank & Co

În Pasajul Villacrosse - Macca își aveau sediul câteva bănci, precum Banca Colentina, dar mai bine am ajunge pe strada Doamnei nr. 4 la Palatul Băncii Marmorosch, Blank & Co. La vechea bancă a lui Jacob Marmorosch, înființată în 1848, s-a asociat Mauriciu Blank, în 1874, când societatea era legată de banca vieneză Loebel. Banca se asociază cu Pester Ungarische Commerzial-Bank și Darmstaedter Bank în 1899, iar mai târziu cu Berliner Handels-Gesellschaft. În 1904, Banca Marmorosch, Blank & Co devine societate anonimă. Alături de ultima bancă berlineză și numele deja vehiculate, ar mai trebui menționați printre acţionari P.S. Aurelian și J.G. Cantacuzino. Capitalul străin deținea aproape 80% din acțiuni, dar asta cu precizarea că după Primul Război Mondial a scăzut influența capitalului austriac și a crescut cea a celui francez, prin intermediul Banque de Paris et des Pay-Bas. Banca avea direct și prin subsidiara Banca Industrială participații la 10 bănci, 8 societăți de construcții, 12 societăți pentru industria alimentară, 3 societăți de industrie extractivă, 4 - pentru industria lemnului și hârtiei, 11 - metalurgice și mecanice, două de pielărie,  5 - petroliere, o societate de asigurare, 4 - de transporturi, 13 - diverse, în total 75. Dar gradul de dependență al băncilor la care Marmorosch, Blank & Co deținea acțiuni era diferit din cauza concurenței acerbe cu Banca Românească. Dacă la unele era redusă, precum la Banca Viticolă a României, altele îi erau subordonate, precum Banca Moldovei din Iași sau Banca Centrală din Ploiești. Strada Doamnei a fost redenumită în interbelic, în memoria marelui bancher, Mauriciu Blank. Premierul I.I.C. Brătianu i-a cerut lui M. Blank părerea în legătură cu trimiterea tezaurului românesc la Moscova, iar bătrânul bancher i-a spus să nu facă asta sub nici o formă şi a susţinut că e mai sigur să-l trimită în Marea Britanie.

Banca Timişoarei

În zona sediului Marmorosch, Blank & Co se mai găseau bănci, chiar vizavi în Palatul Nifon, subordonatele Banca Centrală din Ploiești și Banca Pieței, dar și Banca de Deposite și Scont. La intersecția străzii Doamnei cu Academiei, în blocul rotund, se afla Banca Timișoarei, înființată în 1906 cu participarea Băncii Anglo-Maghiare din Budapesta. În 1929, Banca Timișoarei, Marmorosch, Blank & Co și un consorțiu bănățean legat de capitalul străin au încheiat un acord prin care cea de-a doua bancă își ceda acțiunile și permitea băncii anglo-maghiare, băncii helveto-austrice Schoeller și celei belgine Lambert să preia controlul asupra Băncii Timișoarei. O situație similară s-a întâlnit la Banca Ardealul din Cluj.

Banca Comercială Italiană și Română

Vizavi de BNR, pe colțul străzilor Doamnei și Ion Ghica, era sediul Bursei de Efecte, Acțiuni și Schimb București, unde erau cotate majoritatea băncilor la care ne-am referit până acum. Dar strada Ion Ghica s-a numit chiar Bursei și aici, la nr. 2, în palatul proiectat tot de O. Maugsch, care are fața la statuile de la Universitate, nu se găsea doar Societatea de Asigurări „Generala”, ci și Banca Comercială Italiană și Română. A fost înființată în 1920 ca o creație a Băncii Comerciale Italiene din Milano și îl avea ca președinte al consiliului de administrație pe generalul Constantin Coandă, tatăl inventatorului Henri Coandă. Banca se leagă de sucursala băncii milaneze din Transilvania, Casa de economii din Târgu Mureș, care controla 5 bănci și avea 9 sucursale, preia Banca Agrară Timișană, deschide sucursale la Galați și Constanța și impulsionează comerțul cu Italia. Sfera băncii se extinde și asupra unei bănci din Oradea. Iar cea a capitalui italian asupra băncii Casa Noastră din Satu Mare prin intermediul societății de asigurări Adriatica din Triest, care o face pe Marmorosch, Blank & Co să piardă controlul, în timp ce Banco Populari din Neapoli preia Banca Română din Brăila.

Banca Franco – Română

Pe aceeași stradă cu Banca Italiană și Română, pe Bursei 5, era Banca Franco - Română, fondată în 1916 şi specializată în exportul de produse agricole și animale. Aceasta și-a sporit în 1920 capitalul de la 4 la 25 milioane de lei.

Societatea Bancară Română

Am mai putea menţiona în zonă Casa de Bancă Jean Juster - Eugeniu Carada 7, Banca Rădulescu & Mohnblatt - Smârdan 11,  Banca Ţării - Bursei 4,  Banca Viticolă a României – Bursei 2, Casa Rurală - Doamnei 2, Creditul Industrial - bd. Elisabeta 3 , Banca de Devize şi Lombard - Stavropoleos 4,  Banca Cerealiștilor - R. Poincaré (Academiei) 4, Banca Țărănească - Poincaré 2,  Banca Unirii - Lipscani 18,  Creditul Funciar Urban - Doamnei 15 etc, dar mai bine am completa informaţiile despre Societatea Bancară Română. Dresdner Bank deschide în 1918, în timpul ocupației germane o sucursală la București. După retragerea trupelor de ocupație e pusă sub administrare specială vreme de doi ani, după care e scoasă de sub sechestru, iar în 1929, alături de capitalul englez și olandez și fără a respinge o colaborare cu cel franco-belgian e creată Societatea Bancară Română, la care subscriu Dresdner, Commerz und Privat Bank A.G. Berlin, Casa S. Japhet & Co din Londra, Amsterdamsche Bank, Bankhaus I.M. Stein din Köln, Bankhaus Simon Hirschland din Essen. Preia Banca de Credit Transilvania din Arad și își deschide filiale la Timișoara, Deva și Brașov. Societatea Bancară Română întâmpină o oarecare opoziție din partea președintelui liberal Vintilă Brătianu și a Băncii Românești, dar se bucură de sprijinul grupului din jurul lui Constantin Argetoianu, care e numit președinte al consiliului de administrație. Societatea Bancară Română ajută comerțul exterior al României pe relația cu Germania și acesta crește la un sfert din total, față de 12% cu Regatul Unit, 7% cu Franța și 2% cu Statele Unite. După Dresdner și-a deschis în 1921 la București  o sucursală și Banque Belge pour l’Etranger, care a jucat în România cel mai mare rol dintre toate branch-urile băncilor străine. În 1923 a deschis o agenție la Brăila în vederea sprijinirii comerțului, dar în 1929 sucursala și agenția s-au integrat în Banca Comercială Română, care a preluat toate interesele capitalului belgian.

Banca Națională acorda în 1938 permisiunea să efectueze negocieri cu devize următoarelor bănci: Banca Anglo-Cehoslovacă și de Credit din Praga, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română, Banca de Credit Român, The Bank of Roumania, Banca Românească, Banca Urbană, Societatea Bancară Română, Banca Cerealiștilor, Banca Chrissoveloni, Banca Generală de Păstrare din Brașov, Banca Basarabiei din Chișinău, Banca Centrală pentru Industrie și Comerț din Cluj, Banca Generală de Economii din Sibiu, Banca Albina, Banca de Scont a României.