În ’93, anul în care preţurile de consum înregistraseră în România cel mai înalt vârf de creştere, de 300 la sută, academicianul Constantin Kiriţescu, căruia în cercurile financiare i se spunea “profesorul de monedă”, afirmase într-un interviu că “inflaţia n-a omorât pe nimeni”.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc
Accept
RĂZBOIUL CU PREŢURILE: CÂND A ÎNCEPUT, CÂND SE VA SFÂRŞI?
În această toamnă, avalanşa sporurilor de venituri (salarii, pensii, alocaţii bugetare) face şi mai dificilă calmarea inflaţiei. Iată de ce fără să privim înapoi, pentru a recapitula ce am învăţat corect şi profund în toţi aceşti 18 ani la şcoala inflaţiei, dar şi pentru a puncta ce n-am învăţat ori am învăţat strâmb sau superficial, ne va fi greu să găsim drumul cel mai bun pentru ca, de aici înainte, să câştigăm cele mai multe dintre bătăliile pe care le vom avea de dat pentru a aduce creşterea preţurilor de consum în limitele impuse de trecerea la euro: nu mai jos de 0,5-1 la sută (ca să nu alunecăm în deflaţie) şi nu mai sus de 1,5 puncte procentuale peste media celor trei ţări europene care au cele mai performante rate anuale ale inflaţiei.
Suntem în octombrie 2008 şi, iată, se împlinesc 18 ani de când Guvernul din octombrie 1990 a sugerat că va declanşa un război ce va antrena dramatic întreaga noastră societate: războiul cu inflaţia. Merită să analizăm desfăşurarea acestei conflagraţii ce pare fără sfârşit.
Premierul de atunci, miniştrii din Guvernul pe care-l conducea, alţi purtători de mesaj au ieşit la televizor. Nimeni însă nu a rostit în clar declaraţia de război. Puţini au înţeles ce avea să urmeze. Pentru publicul larg, mesajul a fost prezentat doar pe faţa lui optimistă. Românii au fost înştiinţaţi că, începând de la 1 noiembrie 1990, urma să se treacă la liberalizarea preţurilor. Despre cealaltă faţă, care avea să le aducă populaţiei şi economiei mari necazuri, n-a suflat nimeni nici o vorbă. Acum, nici nu mai contează dacă a fost bine sau a fost rău. Probabil că România nu va mai trece, în viitorul previzibil, printr-un început atât de dramatic de noua etapă istorică. Apoi, războiul cu inflaţia era obligatoriu să fie declanşat. Alternativă nu exista. Şi niciodată, în istorie, când a început vreun război, strategii n-au pus răul înainte. Doar ceasul biruinţei a fost invocat, când bucuria avea să umple sufletele învingătorilor.
La 1 noiembrie 1990, când a început liberalizarea preţurilor, societatea românească s-a trezit în iureşul unei inflaţii galopante. Repet, alternativă nu exista. Ofensiva preţurilor era inevitabilă. Ca şi mobilizarea economiei şi a populaţiei, a întregii societăţi pentru a face faţă acestei ofensive.
LA 1 LEU ÎN CIRCULAŢIE… MĂRFURI DE 9 BANI
Cum a început totul? Mai întâi a plouat cu bani: în 1990 au fost mărite salariile, pensiile, s-au dat prime şi sporuri, au fost returnate părţile sociale. Toate s-au adăugat surplusului monetar moştenit de populaţie de la vechiul regim. Bani agonisiţi din salarii de mizerie nu pentru că lipsea dorinţa de consum, ci pentru că oamenii nu aveau ce să cumpere. Situaţia devenise gravă: la 1 leu existent pe piaţă se găseau mărfuri de numai… 9 bani!
Varianta optimă era imposibilă: extensia ofertei de mărfuri şi servicii până la nivelul cererii de consum acoperite cu banii aflaţi în circulaţie. Practic însă, societatea românească nu era pregătită pentru acest salt calitativ. Îi lipseau acumulările cantitative. Aşa că Guvernul a optat pentru o variantă a disperării.
A fost pus în priză aspiratorul pe care istoria economiei îl cunoaşte sub numele de inflaţie, cu scopul limpede de a absorbi din piaţă surplusul de bani ai populaţiei şi de bani publici. Preţurile au tot urcat, într-un sistem ce a folosit două viteze de creştere şi un mecanism complicat de frâne. De fapt, au înaintat fie cu viteze de corecţie, necesare trecerii de la economia de comandă la economia de piaţă, fie cu viteze de acomodare, în vederea racordării la temperatura indicată de rezultatele economice. Totodată, au acţionat numeroase frâne, care au ţinut în loc când corecţia, când acomodarea. Rezultatul fiind catastrofal: lungirea bolii.
Ruleta preţurilor, care a început să se învârtească repede, tot mai repede, începând de la 1 noiembrie 1990, s-a dovedit a fi necruţătoare. Milioane de români şi-au pierdut banii la această ruletă. Economiile au fost spulberate. Puterea de cumpărare a leului a scăzut de la o zi la alta. Mărfurile se scumpeau, dolarul se scumpea, cea mai mare parte a populaţiei devenise şi mai săracă decât fusese până atunci.
Inflaţia a făcut ravagii. În anii ’90, cu deosebire, preţurile s-au mişcat într-o continuă dezordine: când în jos, când în sus. Dar mai ales în sus. Tot mai sus. Mai întâi am măsurat inflaţia cu trei cifre: în ’91, în ’92 şi în ’93. Pe urmă cu două cifre: în ’94, în ’95 şi în ’96. În ’97 am revenit la inflaţia cu trei cifre. Din nou am avut inflaţie cu două cifre, în ’98 şi în ’99. În 2000 însă a început procesul de dezinflaţie. Preţurile n-au mai fost atât de nervoase.
LIBERALIZAREA PREŢURILOR A PUS GAZ PE FOC
Vreme de 18 ani, de la sfârşitul lui octombrie 1990 şi până astăzi, bătălia cu inflaţia s-a dovedit o mare şcoală pentru întreaga clasă politică din ţara noastră, pentru guvernele care au trecut prin Palatul Victoria, pentru instituţiile statului, pentru economişti, politologi, sociologi, pentru întreaga populaţie. O şcoală dură, care ne-a schimbat modul de a gândi, stilul de viaţă, obiceiurile, comportamentul.
Am putea începe să schiţăm biografia inflaţiei pornind din octombrie ’90? Dacă am proceda aşa am face o mare eroare.
Să recapitulăm. La 1 noiembrie 1990 a bătut gongul liberalizării preţurilor. Printr-o hotărâre de guvern, din octombrie 1990, Guvernul n-a spus: de azi începe inflaţia. Dar a gândit atunci, într-un moment în care pe piaţă se constatase un dezechilibru grav între bani şi marfă, că poate folosi inflaţia pentru a scăpa de acel dezechilibru sufocant.
Inflaţia, în România, nu a început însă la 1 noiembrie 1990. Atunci am început doar să măsurăm inflaţia. S-o măsurăm pe faţă într-un mod transparent. Dar focul inflaţionist ardea deja încă din anii ’70. Liberalizarea preţurilor a pus doar gaz pe foc.
Opinia că inflaţia, în România, ar fi început la 1 noiembrie 1990 nu este adevărată. Noi am avut inflaţie cu toptanul, chiar inflaţie galopantă, cu mult înainte de decembrie ’89, românii pierzând bani mulţi la ruleta preţurilor. Din anii ’70, necontenit, fără ca statisticile să fi surprins fenomenul, preţurile au sărit în aer iar leul şi-a pierdut valoarea.
Statul avea însă şi pâinea, şi cuţitul.
Ce-l oprea să stopeze creşterea preţurilor? De fapt, a şi făcut-o, introducând mercuriale. Dar sugrumarea preţurilor a provocat mari necazuri. Cu cât constrângerile administrative au fost mai excesive, cu atât haosul în economie şi
în societate a devenit mai exploziv. Un astfel de efect nu a putut fi evitat nici de planificarea socialistă. Mercurialele au golit pieţele şi magazinele, în timp ce măsurile administrative de stabilizare artificială a preţurilor au condus la expansiunea pieţei negre. În nici un caz soluţia optimă nu putea fi “îngheţarea” preţurilor. Pentru că s-a întâmplat un lucru îngrozitor: descurajarea producătorilor.
Episodul următor – în noiembrie.