Cine e de vină că am ajuns pe marginea prăpastiei?

Antireforma statului a fost scopul nedeclarat atât al guvernanţilor, cât şi al societăţii civile în ultimii 20 de ani

articol preluat din Săptămâna Financiară - SFin.ro


Populismul şi jocul politic al principalilor decidenţi politici şi econo­mici din ultimii 20 de ani, care s-au in­ten­sificat în ultimul cincinal, au trimis România între ciocan şi nico­vală. Cu toată amânarea de plăţi către secto­rul privat, arieratele ajungând la 1,7 miliarde de lei (cifră oficială, care deci trebuie privită cu suspiciunea necesară), deficitul bugetului general consolidat pe 2009 a fost de 8,3% din PIB. În condiţiile în care veşnicul optimist FMI ia în calcul mai nou o creştere economică negativă de 0,5% pe 2010, dacă nu era adoptată nicio măsură, deficitul pe 2010 ar fi fost de 9-10%. Dar cum s-a ajuns la această situaţie cu adevărat drama­tică? Şi cine sunt vinovaţii?


Guvernele postdecembriste: de la Roman la Năstase
Neaplicarea terapiei de şoc din motive ideologice (în cazul PSD) sau populiste (în cazul premierului Theodor Stolojan, rămas în istoria Ro­mâniei în principal pentru confiscarea economiilor în valută ale popu­laţiei) are costuri extrem de grave. De frica mişcărilor sociale, diferitele guverne adepte ale reformelor gra­dua­le au preferat să ascundă şomajul în spatele (hiper)inflaţiei şi al pensionărilor anticipate sau pe caz de boală. Pentru a acoperi cheltuielile cu pensiile, s-au majorat impozitele aplicate firmelor, în special contri­buţiile sociale, care au crescut de la 25,5% în 1996 la peste 43,5% în 2010. Rezultatul: majorarea costului forţei de muncă, factor determinant în des­curajarea creării de noi locuri de muncă şi încurajarea evaziunii. Aşa s-a ajuns la situaţia în care 3 mili­oane de angajaţi în sectorul productiv (sau mai puţin productiv în cazul angajaţilor în companiile la care sta­tul este direct acţionar) să achite pensiile a 5,7 milioane de pensionari şi salariile a 1,4 milioane de bugetari. Din cei 5,7 milioane de pensionari, nu­mai 3,2 milioane au peste 65 de ani, astfel că vârsta medie de pensionare este de 54 de ani. Numărul re­dus de angajaţi a creat probleme so­ciale mult mai mari decât aplica­rea unei terapii de şoc. Aşa se face că au fost adoptate diverse măsuri de protecţie socială, în urma aplicării căro­ra nu mai puţin de 12 milioane de români sunt asistaţi social într-o for­mă sau alta. Valoarea acestora, şi ca ur­mare a inflaţiei galopante, a fost una redusă ca procent în PIB în timpul respectivelor guvernări. Oda­tă cu începerea procesului dezinfla­ţio­nist, dar şi ca urmare a populismului diferiţilor politicieni, ponderea a crescut, pentru ca în 2009 să ajungă la 5% din PIB, la care se adau­gă procentul de 8% alocat plăţii pensiilor.


Guvernul Tăriceanu: Scopul scuză mijloacele
Totul pentru creştere economică, România trebuie cu orice preţ să ajun­gă a şaptea putere economică a Europei, a fost motto-ul executivului condus de Călin Popescu-Tăriceanu. Spre cinstea sa, trebuie recunoscut că premierul liberal şi-a respectat cu stricteţe motto-ul. După principiul „scopul scuză mijloacele", acesta a atins în 2008 un nivel-record al creş­terii economice de peste 7%. Şi nu a ezitat să folosească orice mijloc pentru a-şi atinge obiectivele: creştere economică inflaţionistă, prin majorarea deficitului public, transpus nu în investiţii, ci în stimularea, exci­ta­rea chiar, a cererii agregate. Cererea agregată a fost încurajată în special prin angajări în sectorul public (nu­mărul bugetarilor s-a majorat cu o treime) şi majorări de venituri cu mult peste rata productivităţii în rân­dul categoriilor dependente de bugetul de stat: bugetari şi pensio­nari. Ponderea cheltuielilor buge­ta­re în PIB s-a dublat în timpul guver­nă­rii Tăriceanu, de la 4,9 la peste 9% din PIB. Drept urmare, deficitul bu­ge­tar s-a majorat de la 1,5-2% pe timpul executivului Năstase la 5,5% în 2008, iar cel extern, alimentat de ce­re­rea agregată inflamată, a sărit la sume din două cifre. Cheltuielile pu­blice au atins cifra de 37% din PIB. Ponderea cheltuielilor sociale (pensii, salarii şi alte forme de ajutor so­cial) a ajuns la 22% din PIB (70% din to­talul veniturilor bugetare).


Guvernul Boc: 1+2+3+4=0
Nu a făcut nimic. Criza a fost tra­tată cu retorică şi nimic mai mult. A continuat politica de protecţie so­cia­lă a guvernului Tăriceanu, introdu­când pensia minimă, pe care preşe­dintele Băsescu tocmai s-a văzut ne­voit să o micşoreze cu 15%. Nu a concediat niciun bugetar, dimpotrivă, a angajat câte doi şefi la instituţiile deconcentrate: unul moştenit de pe vremea când ţara era condusă de cei aflaţi acum în opoziţie, celălalt re­compensat pentru serviciile aduse par­tidului. Ponderea cheltuielilor de personal a ajuns la 9,4% din PIB, cu perspective de a sări de 10% în 2010. Cum trebuia găsit cineva vinovat pen­tru criză, a identificat duş­manul în micul evazionist privat, lovit dur prin majorarea CAS de către Gheor­ghe Pogea, apoi prin in­troducerea impozitului minim, pentru ca, prin neplata datoriilor statului (pentru încadrarea în ţinta de deficit) şi prin absorbirea lichidităţilor de pe piaţa internă prin emisiunea masivă de titluri de stat, să declanşeze blocarea creditării sectorului privat. Rezul­ta­tul: scădere economică de 7% în 2009, şomaj în ascensiune şi în­chi­­deri masive de mici întreprinderi.


BNR: vot de susţinere prin abţinere
Banca Naţională a tolerat repe­tatele majorări de pensii şi salarii, dar şi angajările în sectorul public, protestând doar timid şi resemnat, în pofida avertismentelor presei şi chiar ale FMI, care a semnalat încă din 2006 că statul a devenit market-ma­ker pe piaţa muncii din Româ­nia. „La mijlocul anului, bugetul asigurărilor de stat a avut un excedent de jumătate de miliard de euro. Cu tot cu majorarea pensiilor din septembrie (2007 - n.r.) şi cea de la în­ceputul anului viitor, bugetul de asi­gurări sociale va fi echilibrat cel pu­ţin până după mijlocul anului viitor. Nu văd cum ar putea fi stăvilită creş­terea de salarii, mai ales într-un an electoral", ţinea să liniştească opinia publică, cu o resemnare îngădui­toa­re, guvernatorul Mugur Isărescu în vara anului 2007. Pentru acesta, majorarea pensiilor era o problemă secundară. „Pensiile cresc pentru că se majorează salariile. Acestea cresc, odată cu ele creditul şi pensiile. Avem de-a face cu o reacţie în lanţ pe par­tea cererii", afirma Isărescu. „Pen­­­siile sunt o problemă minoră comparativ cu salariile", spunea Isă­rescu. Deocamdată!, adăuga SFin. Şi aşa a fost. Altfel cum poate fi interpretată declaraţia de săptămâna trecută a guvernatorului: „Nu poţi să vorbeşti despre situaţia pensiona­rilor când salariul mediu pe o familie de om care munceşte e mai mic decåt pensia medie"? E drept că gu­vernatorul a avertizat în repetate rânduri guvernul Tăriceanu în le­gă­tură cu supralicitarea veniturilor în proiectele de buget. Numai că ar trebui să ştie că un deficit prevăzut în sumă nominală fixă se majorează ca procent din PIB nu numai prin um­flarea veniturilor, ci şi prin cea a PIB. Iar la începutul anului 2009 gu­vernatorul încă fabula despre o creştere economică de 5%, prognoză eronată cu „numai" 12 puncte procentuale. E adevărat că tot guvernatorul a revenit şi a declarat ulterior că „cei care susţin că ştiau cum va evolua criza sunt fie aroganţi, fie mincinoşi". În plus, prin respinge­rea „atacului speculativ" asupra leului din perioada campaniei electo­ra­le din 2008, BNR a declanşat o criză de încredere în interiorul sectorului bancar, care a dus, pe fondul crizei fi­nanciare internaţionale, la bloca­rea totală a creditării. Iar finanţarea indirectă, prin intermediul op­eraţiu­nilor desfăşurate cu băncile comerciale, a deficitului bugetar pe 2008 şi 2009, nu a făcut altceva decât să în­cu­rajeze Guvernul să amâne cât mai mult orice tentativă de reformă.
 

FMI a finanţat antireforma
BNR nu a fost singura instituţie care a finanţat antireforma guverne­lor Boc 1, 2, 3 şi 4. FMI a fost şi el mai mult decât îngăduitor. Dacă nu i-ar fi permis Executivului „deturnarea" unei părţi din două tranşe de la re­zerva BNR pentru finanţarea defici­tului bugetar, acesta n-ar mai fi avut spaţiu de manevră şi ar fi trebuit să taie din cheltuieli, chiar cu riscul unui cost electoral important. Iar deficitul n-ar mai fi ajuns în 2009 la 8,3% din PIB. Cu toate acestea, gu­vernatorul Isărescu nu-şi făcea pro­bleme. „În final, banii de la FMI vor ajunge tot la BNR. Dacă Ministerul Finanţelor va cheltui această tranşă pe plan intern, va vinde valuta către BNR şi va lua lei, iar moneda străină va intra în rezervă. Dacă Finanţele vor utiliza banii pe plan extern, vor scuti rezerva BNR de anumite plăţi externe", explica acesta. Cu toate asigurările guvernatorului, Raportul asupra inflaţiei al BNR de la acea da­tă atrăgea atenţia că materializarea riscului de majorare a deficitului bugetar (favorizată de transferul ba­nilor din cele două tranşe de la FMI) „ar fi de natură să exercite anumite constrângeri asupra activităţii secto­rului privat, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu, în principal prin restrângerea accesului acestuia la credite; totodată, percepţia mediului economic şi financiar inter­na­ţio­nal asupra perspectivelor economiei româneşti s-ar putea deteriora - în ipo­teza în care ajustarea ascendentă a deficitului fiscal programat ar fi excesivă -, cu potenţial impact nefavorabil asupra reluării procesului de creştere economică".


Sindicatele şi patronatele sug la aceeaşi mamă
Sindicatele s-au împotrivit vehement disponibilizărilor şi micşorării de salarii în sectorul bugetar după exemplul celui privat. Dacă acest proces ar fi început încă din urmă cu doi ani, nu ar fi fost necesară o a­jus­tare cu 25%, fiind atenuată presiu­nea asupra sectorului privat. Scă­de­rea economică ar fi fost mai redusă şi ar fi fost create locuri de muncă mai multe decât în actualul context. În ceea ce priveşte patro­na­tele, sin­gu­rele lucruri pe care le-au cerut au fost Programe de tip „Prima Casă", „Ra­bla" etc., menite nu a crea o ce­re­re nouă, ci a o devansa pe cea viitoa­re. Acest tip de programe nu fac alt­ceva decât să transfere artificial veni­turi din buzunarele contri­buabililor către cele ale companiilor din res­pec­tivele sectoare şi să alimenteze deficitul bugetar. Nici sindicatele, nici patronatele nu înţeleg că nu s-a inventat nicăieri în lume so­luţia ma­gică de a avea şi salarii de bugetari, şi pensii, şi subvenţii mă­rite, dar şi im­pozite reduse, că nu există nicio so­lu­ţie la ecuaţia: ce impozite ar trebui să plătească 3 mi­li­oane de salariaţi direct productivi pentru a se putea plăti pensiile a 6 milioane de vârst­nici şi salariile a 1,4 milioane de bu­getari, ca şi sub­ven­ţii­le către marii cam­pioni ai economiei naţionale.
Florin Rusu