Economia romaneasca, la rascruce de socuri

BIOGRAFIA INFLATIEI ● Cum se vad Romania si romanii in oglinda preturilor
Continuam, iata, sa schitam biografia inflatiei pornind de la o cifra socanta: din octombrie ’90 si pina in prezent, inflatia in Romania a crescut de 3.200 de ori. Cum s-a ajuns aici? Sa recapitulam. La 1 noiembrie 1990 a batut gongul liberalizarii preturilor. Printr-o hotarire de guvern. De fapt, Guvernul n-a spus: de azi incepe inflatia. Dar a gindit atunci, in fata unui dezechilibru grav intre bani si marfa, ca poate folosi inflatia pentru a normaliza piata.

BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
Continuăm, iată, să schiţăm biografia inflaţiei pornind de la o cifră şocantă: din octombrie ’90 şi pînă în prezent, inflaţia în România a crescut de 3.200 de ori. Cum s-a ajuns aici? Să recapitulăm. La 1 noiembrie 1990 a bătut gongul liberalizării preţurilor. Printr-o hotărîre de guvern. De fapt, Guvernul n-a spus: de azi începe inflaţia. Dar a gîndit atunci, în faţa unui dezechilibru grav între bani şi marfă, că poate folosi inflaţia pentru a normaliza piaţa.

De atunci, preţurile s-au mişcat fără încetare, în sus şi în jos. De multe ori, chiar de foarte multe ori au intervenit schimbări radicale de la un an la altul. Sau de la o lună la alta. Pentru că am avut parte fără încetare de un adevărat zig-zag inflaţionist.
Din 2000, an de an, preţurile s-au calmat. Am trecut printr-un lung proces de dezinflaţie. Timp de şapte ani şi jumătate. Pînă în vara anului trecut.

În august 2007, parcă pe neaşteptate, inflaţia s-a întors. A reînceput să-şi facă de cap spirala preţurilor.
Regulile jocului s-au schimbat. Sondajele situează inflaţia pe primul loc, înainte de şomaj şi de recesiune economică, între motivele de frică ale românilor. Iar produsele a căror scumpire sensibilizează în cel mai înalt grad populaţia, provocînd nevroze generalizate, sînt pîinea, legumele, uleiul, laptele, curentul electric, benzina, energia termică, telefonul. Tocmai preţurile acestor produse au sărit mereu din matcă, începînd din august 2007, aruncînd în aer bugetele de familie. Şi determinînd, pe scara economiei, un şir lung de probleme greu de rezolvat. Este normal, aşadar, ca populaţia să se teamă de inflaţie.

Se aud însă şi voci ce-şi exprimă o nedumerire: de ce ne preocupă atît de mult inflaţia? Doar în istorie multe ţări au forţat cu succes creşterea PIB-ului în climat inflaţionist. Am făcut-o şi noi în 2007; o facem şi în acest an.

Răspunsul e simplu: pentru că s-au schimbat regulile jocului. Iar noi, într-adevăr, sîntem în al doilea an de creştere economică pe fond inflaţionist… dar economia începe să se supraîncălzească. Nu mai e nici un dubiu că, astăzi, la creşteri economice sănătoase se poate ajunge numai în condiţiile stabilizării preţurilor. Iată de ce şi Fondul Monetar Internaţional, şi Banca Mondială, şi ţările dezvoltate spun răspicat: în politica preţurilor, prezentul e mai puternic decît istoria.

Prezentul a venit cu reguli noi. Le regăsim sintetizate în programul de trecere la euro, care nu admite inflaţii anuale peste 2%. Dar important este ca procesul de calmare a inflaţiei să evolueze în condiţiile menţinerii adevărului preţurilor, al cursurilor acţiunilor şi banilor, al dobînzilor.

VREMEA REA VINE DE DEPARTE. Dacă ani de zile am importat dezinflaţie din zona euro, din Asia şi chiar din America, începînd din august 2007 importăm inflaţie. Îndeosebi din America şi din Asia. Economia noastră e la răscruce de şocuri. Vremea pe planetă s-a stricat, s-a scumpit petrolul, se scumpesc alimentele, în timp ce criza financiară încearcă o răsturnare de planuri: se scumpesc banii şi se ieftinesc activele. Plouă peste tot cu inflaţie, se produc viituri, iar noi nu sîntem bine pregătiţi de vreme rea.

Dar ce înseamnă, de fapt, această temută inflaţie? Întrebat ce este filosofia, un celebru gînditor a răspuns: "Ceea ce toată lumea ştie că este". Sînt tentat să-l parafrazez... Totuşi, voi preciza că inflaţiei i s-au dat, de-a lungul timpului, sute de definiţii. În vremea din urmă, pentru a simplifica lucrurile, s-a ajuns la un consens: prin inflaţie se înţelege creşterea generalizată a preţurilor de consum.

De ce a preţurilor de consum şi nu a celor de producţie? Pentru că preţurile de consum (ceea ce plătim cînd ne facem cumpărăturile zilnice, în magazine) reprezintă o noţiune mai cuprinzătoare: aici se reflectă şi costurile producţiei, şi preţurile de producţie, şi puterea de cumpărare. Chiar şi rata de schimb între moneda naţională şi valute. Deşi, mai degrabă, e invers: inflaţia influenţează rata de schimb. Alături de mulţi alţi indicatori: deficitul bugetar, deficitul de cont curent, productivitatea, calitatea valorilor adăugate. Aşa se explică de ce, timp de 18 ani, de multe ori, în vreme ce inflaţia scădea, rata de schimb rămînea constantă.

Aşadar, în primăvara lui 2007, rata anuală a mişcării preţurilor cobora şi mulţi credeau că, în materie de inflaţie, ce a fost greu cu adevărat a trecut. Dar n-a fost să fie aşa.

MAI AVEM DE ÎNVĂŢAT. Pe nesimţite, vreme de 18 ani, am devenit cu toţii elevi la şcoala inflaţiei. Într-o mult mai mare măsură decît am învăţat, în toţi aceşti ani, la şcoala reformelor economice, încetinite timp îndelungat, a liberalizărilor politice, economice, sociale, culturale, morale, de prea multe ori haotice sau confuze, a privatizărilor, întîrziate şi ele, chiar a deschiderii graniţelor. Inflaţia a fost unicul proces cu o continuitate absolută, care zi de zi, ceas de ceas, ne-a hărţuit pe toţi, fără excepţie. Mai ales că, în toţi aceşti ani, românii au luptat pe faţă cu acest duşman perfid: inflaţia.

Ce am învăţat? Că inflaţia se combate, înainte de orice, cu ofertă generoasă de bunuri şi de servicii.

La 1 noiembrie 1990, cînd a început liberalizarea preţurilor, ne-am trezit în iureşul unei inflaţii galopante. Avea atunci guvernul o alternativă? Da! Extensia ofertei de mărfuri şi servicii pînă la nivelul cererii de consum acoperite cu banii aflaţi în circulaţie. Practic, însă, societatea românească nu era pregătită pentru acest salt calitativ. Îi lipseau acumulările cantitative.

Aşa că s-a ales deschiderea clasică. A fost pus în priză acest aspirator pe care istoria economiei îl cunoaşte sub numele de inflaţie, cu scopul limpede de a absorbi surplusul monetar exprimat prin banii populaţiei şi prin banii publici. Preţurile au tot urcat, într-un sistem ce a folosit două viteze de creştere şi un mecanism complicat de frîne. În 18 ani de inflaţie, preţurile au crescut de 3.200 de ori, înaintînd fie cu viteze de corecţie, necesare trecerii de la economia de comandă la economia de piaţă, fie cu viteze de acomodare, în vederea racordării la temperatura indicată de rezultatele economice. În tot acest timp au fost acţionate numeroase frîne, care au ţinut în loc cînd corecţia, cînd acomodarea. Rezultatul fiind catastrofal: lungirea bolii.

Ce mai avem de învăţat? Am văzut că de 18 ani încoace, fie cu inflaţie, fie cu dezinflaţie, preţurile în România au crescut continuu. Salariile au crescut şi ele, dar saltul a fost mai lent. Un timp. Cît inflaţia a fost deliberat distribuită în rolul de aspirator, cu misiunea de a absorbi surplusul de bani din casieriile întreprinderilor şi de la populaţie... Surplus nu faţă de nevoii, ci faţă de mărfurile şi serviciile existente pe piaţă. Producţia a continuat să scadă şi preţurile au urcat.

Acum însă preţurile cresc mai încet decît salariile. Apare un nou pericol: să se rupă şi mai mult legăturile între muncă şi plata muncii. Inflaţia bîntuie prin lume, importăm şi noi, aşa că atît timp cît nu se înregistrează un plus de eficienţă a muncii, nu au de unde să vină cîştiguri în plus. Dacă, totuşi, pe piaţă ar fi plasaţi mai mulţi bani fără mai multă muncă eficientă, ne-am trezi cu şi mai multă inflaţie. Prin urmare, ce ni s-ar da cu o mînă ni s-ar lua cu alta, iar consumul s-ar restrînge în loc să crească.